Lectura digitală protejează mediul Versiune digitală realizată de elefant.ro
GONÇALO M. TAVARES
Gonçalo M. Tavares (n. 1970) este unul dintre cei mai importanți scriitori portughezi contemporani. A publicat romane, eseuri, povestiri, poezii și piese de teatru și predă epistemologie la Universitatea din Lisabona. A debutat în 2001 cu volumul de versuri Livro da Dança. Pentru romanul Jerusalém (2004) a primit Premiul José Saramago, Prêmio Portugal Telecom de Literatura em Língua Portuguesa și Premiul LER / Millenium BCP. A mai publicat, printre altele, volumul de eseuri Atlas do corpo e da imaginação (2013), O Bairro (Cinci plimbări prin cartier, Editura ALLFA, 2014) și romanele Um Homem: Klaus Klump (2003), A Máquina de Joseph Walser (2004) și Aprender a rezar na Era da Técnica (2007; Prix du Meilleur Livre Étranger, 2010). În 2011, Tavares a primit prestigioasele Grande Prêmio da Associaçao Portuguesa de Escritores și Prémio Literário Fernando Namora, iar până în prezent opera lui a fost tradusă în peste patruzeci și cinci de limbi.
Vocea autorului
„Trebuie să credem în puterea cuvintelor, și în același timp să fim circumspecți. Neîndoios, cuvintele sunt periculoase, există cuvinte care sunt foarte periculoase – dar nu ar trebui să uităm că, în ultimă instanță, violența, orice fel de violență extremă este întotdeauna rezultatul unei suspendări a cuvintelor.“
Domnul Valéry și logica
Prietenii
Domnul Valéry era micuț, dar făcea multe salturi.
Și explica:
— Sunt la fel ca oamenii înalți, doar că mai puțin timp.
Dar pentru el asta era o problemă.
Mai târziu domnul Valéry începu să-și spună că, dacă și oamenii înalți ar fi sărit, el nu i-ar fi ajuns niciodată din urmă pe verticală. Și gândul acesta îl descurajă puțin. Mai mult de oboseală, totuși, decât din motivul ăsta, domnul Valéry se lăsă într-o bună zi de țopăit. Definitiv.
Peste câteva zile ieși în stradă cu un taburet.
Se urca pe el și rămânea acolo sus, pe loc, privind.
— Așa, sunt la fel ca oamenii înalți multă vreme. Doar că nemișcat.
Dar tot nu era mulțumit.
— E ca și cum oamenii înalți ar sta cu picioarele pe un taburet dar ei tot ar reuși să se miște, murmură domnul Valéry, plin de invidie, pe când se întorcea acasă, dezamăgit, cu taburetul sub braț.
Domnul Valéry făcu atunci mai multe calcule și desene. Se gândi mai întâi la un taburet cu roți și îl desenă
Se gândi apoi să înghețe un salt. De parcă ar fi fost posibil să suspende forța gravitației, măcar un ceas (nu cerea mai mult), în timpul plimbărilor sale prin oraș.
Și domnul Valéry își desenă visul, atât de comun
Dar niciuna dintre ideile acestea nu era confortabilă sau posibilă, de aceea domnul Valéry se hotărî să fie înalt în capul lui.
Acum, când se întâlnea cu oamenii, pe stradă, își concentra gândirea și îi privea de parcă i-ar fi văzut dintr-un punct aflat cu douăzeci de centimetri mai sus. Concentrându-se, domnul Valéry reușea să vadă chiar și creștetul unor oameni care erau cu mult mai înalți decât el.
Domnul Valéry nu-și mai aminti niciodată de ipotezele taburetului sau țopăielii, considerându-le acum, de la o anumită distanță, ridicole. Totuși, concentrându-se atât de mult asupra acelui fel de a privi, parcă de sus, îi era greu să-și amintească chipul oamenilor cu care se întâlnea.
De fapt, crescând în înălțime, domnul Valéry și-a pierdut prietenii.
Animalul domestic
Domnul Valéry avea un animal de casă, dar nimeni nu-l văzuse vreodată.
Domnul Valéry ținea animalul închis într-o cutie și nu-l scotea niciodată
afară. Îi arunca mâncare printr-o gaură aflată în partea de sus a cutiei și îi curăța murdăria printr-o gaură aflată în partea de jos a cutiei.
Domnul Valéry explica:
— E mai bine să eviți să îndrăgești animalele de casă, ele mor frecvent și pe urmă tu te întristezi foarte tare.
Și domnul Valéry a desenat o cutie cu două găuri: una în partea de sus și una în partea de jos
Și a spus:
— Cine ar putea să îndrăgească o cutie?
Domnul Valéry, era, astfel, fără niciun fel de tulburare, în continuare foarte mulțumit de animalul de casă pe care-l alesese.
