Și, pentru că era dezorientat, domnul Valéry se hotărî să mai bea o cafea.
„E un mod de a rezolva lucrurile“, gândea.
Oglinda
Domnul Valéry nu era frumos. Dar nu era nici urât.
Cu multă vreme în urmă hotărâse să înlocuiască oglinzile cu tablouri reprezentând peisaje. Nu își cunoștea, astfel, înfățișarea actuală.
Domnul Valéry spunea:
— E preferabil așa.
Și explica:
— Dacă m-aș vedea frumos mi-ar fi teamă să nu-mi pierd frumusețea; iar dacă m-aș vedea urât, aș începe să urăsc lucrurile frumoase. Așa, nu mă
tem și nici nu urăsc.
Și, fără să fie nici frumos, nici urât, domnul Valéry se plimba pe străzile orașului, privind cu atenție oamenii cu care se întâlnea.
El explica:
— Dacă îmi zâmbesc, înțeleg că sunt frumos, dacă privesc în altă parte înțeleg că sunt urât.
Teoretizând, mai spunea:
— Frumusețea mea e actualizată în fiecare clipă de chipurile celorlalți.
Uneori, după ce se întâlnea cu cineva care se uita în altă parte, domnul Valéry, înțelegând, își trecea mâna prin păr, netezindu-l în timp ce căuta alt chip, de data asta mai plăcut, înăuntrul său.
Domnul Valéry comenta, în chip de concluzie:
— Oglinda e pentru egoiști.
— Și desenul? îl întrebau.
— Azi nu e niciun desen, răspunse domnul Valéry și se despărți imediat de ceilalți cu o mișcare bruscă, dar elegantă.
Oamenilor îl plăceau pe domnul Valéry.
Cheia casei
Ieșind dintr-un tribunal unde se auziseră versiuni contradictorii ale aceleiași întâmplări, domnul Valéry spuse:
— Singura posibilitate ca adevărul să reziste e să îl multiplici. Dacă adevărul e unul singur, iar minciuna poate fi toate miliardele de posibilități care rămân, atunci va fi aproape imposibil să descoperi adevărul: o coincidență
miraculoasă; iar minciuna, dimpotrivă, va apărea mereu, peste tot.
Și, pentru a exemplifica ceea ce spusese, domnul Valéry făcu un desen
— Ce ne trebuie e să avem tot atâtea adevăruri câte minciuni, spuse domnul Valéry. (Și desenă)
— …Sau mai degrabă…
— Și domnul Valéry nu reuși să se abțină să zâmbească ironic, în timp ce desena.
— …Sau mai degrabă, încheie domnul Valéry, trebuie să avem o singură
posibilitate pentru minciună.
Domnul Valéry se întoarse atât de mulțumit de concluziile pe care le trăsese după ședința de la tribunal, încât de-abia atunci când văzu că nu intră cheia în broască înțelese că nu se află în fața casei care trebuia.
— Iată, murmură domnul Valéry, dacă toate casele astea ar fi ale mele, cu excepția uneia, probabil, n-aș fi greșit. Ar fi însemnat să am foarte mult ghinion să fi greșit.
Și, cu gândul acesta în minte, domnul Valéry, fără să-și dea seama, se afla, din nou, în fața unei uși greșite.
— Măcar de-aș fi bogat, murmura domnul Valéry, nu m-aș mai sinchisi de minciună.
Și tot forțând cheia într-o broască greșită, până la urmă domnul Valéry o rupse, ceea ce îl irită foarte tare.
Din fericire, avea întotdeauna la el o cheie de rezervă. Și, ca să nu greșească
