Când locuitorii orașului se pregăteau să ia cina și vedeau pe fereastră o luminiță înaintând cu pași siguri, știau de la început că acela e domnul Valéry; și, uneori, din simpatia pe care le-o trezea acea mică obsesie, deschideau fereastra și îl salutau:
— Bună seara, domnule Valéry, bună seara.
În ciuda înfățișării firave a domnului Valéry, oamenii se simțeau mai în siguranță știindu-l în preajmă, seara, străbătând străzile cu o lanternă.
Scara-fantomă
Domnul Valéry credea în obiecte-fantomă. El explica:
— Câteodată, noaptea, îmi apar în fața ochilor, chiar la mine în casă, obiecte pe care nu le-am văzut în viața mea. Sunt obiecte care aparțin foștilor proprietari ai casei, obiecte care s-au stricat ori au fost distruse.
— Mă uit la masă și văd pe ea un pahar pe care nu l-am avut niciodată. Îmi mut privirea spre colțul încăperii, și acolo se găsește o scară pe care n-am cumpărat-o niciodată.
— Odată, explica domnul Valéry, am încercat să urc pe scara-fantomă și am căzut. Deodată, scara dispăruse. Aș fi putut să-mi rup piciorul, dar între timp, din fericire, a apărut sub mine o saltea-fantomă.
În acel moment al explicației cineva îi ceru să deseneze o scară-fantomă, iar domnul Valéry, amabil, acceptă cererea și desenă
— Dar asta e o scară ca oricare alta! îi spuseră.
— E la fel ca alte scări, explică domnul Valéry, doar că nu se vede.
Le întoarse apoi spatele oamenilor acelora care îl plictiseau cu observațiile lor, și se afla deja foarte departe când murmură pentru sine:
— După ce că-mi cer să desenez o fantomă, se mai și plâng de desen. Așa sunt oamenii.
Și, cu pași micuți și ritmici, domnul Valéry se îndepărtă puțin câte puțin de grupul acela de oameni, pas cu pas, fără să se întoarcă nici măcar o dată.
Tristețea
Domnul Valéry străbătea întotdeauna aceleași străzi ale orașului cu aceiași pantofi, câte o pereche de pantofi pentru fiecare stradă.
De când se născuse locuia acolo, dar nu cunoștea decât cinci străzi, pe care le străbătea cu cele cinci perechi diferite de pantofi ale sale.
Domnul Valéry explica:
— Adevărul e că absorb prea mult lucrurile. Parcă atunci când traversez o stradă nouă pământul rămâne lipit de pantofii mei și nimeni altcineva nu mai are loc să pună piciorul. Parcă de acolo înainte numai păsările mai pot străbate strada, încheia, pe un ton poetic, foarte rar la dumnealui, pentru că
era un om care se mândrea cu logica sa.
— Problema, explica domnul Valéry, nu e legată de pantofi, ci de dorința mea de a duce acasă tot ceea ce ating.
Și domnul Valéry clarifica:
— Cum nu mă simt întreg doar cu mine, cred că tot ceea ce nu sunt eu mă va putea completa, și prin urmare vreau toate astea pentru mine și le fur lumii.
— De fapt, străzile se prind de pantofii mei pentru că nu sunt fericit, spunea domnul Valéry melancolic.
Și apoi mai zicea, revenind la raționamentele obișnuite:
— Dacă unui triunghi dreptunghic i-ar fi dor de vremea în care era un pătrat și dacă ar vrea să fie din nou un pătrat, nu va trebui să se alăture la ceea ce dorește să fie (pătratul), pentru că astfel nu va fi niciodată așa cum dorește.
Și domnul Valéry, după acest raționament puțin cam confuz, se văzu obligat să deseneze ca să clarifice ideea.
— Priviți, deci, ce se întâmplă dacă triunghiul dreptunghic se alătură formei în care dorește să se transforme, pătratul.
Și domnul Valéry desenă
— În fond, spuse domnul Valéry, în timp ce făcea alt desen, trebuie să ne alăturăm, asta da, tocmai la ceea ce nu ne place să fim, pentru ca astfel să
reușim să ne transformăm în ceea ce dorim.
Și domnul Valéry desenă
— Și toate astea sunt prea confuze și mai sunt și puțin triste, spuse în încheiere.
Domnul Valéry nu mai zise nimic după aceea – obosise și era târziu –, totuși ultimul desen pe care îl făcu reprezenta un pătrat împărțit în multe bucățele.
Domnul Henri și enciclopedia
Foarte mult datorează literaturaabsintului,
