http://www.slate.com/articles/health_and_science/science/2009/08/seekin g.html.
35. Jonathan Schooler, apud Glausiusz, „Devoted to Distraction“.
36. Erikson, Identity and the Life Cycle and Childhood and Society.
37. William Deresiewicz, „Solitude and Leadership: If You Want Others to Follow, Learn to Be Alone with Your Thoughts“, American Scholar, 1
martie
2010,
http://Theamericanscholar.Org/Solitude-And-
Leadership/#.Vdf1b-Erhx4.
Autoreflecţia
1. Vezi, de exemplu, modul în care filozoful Charles Taylor surprinde ceea ce în psihanaliză s-ar numi obiecte internalizate: „Ne definim întotdeauna identitatea în raport cu – şi uneori în opoziţie cu – lucrurile pe care cei dragi şi-ar dori să le regăsească în noi. Chiar şi după ce ne îndepărtăm de
unii dintre ei – de părinţi, de exemplu – aceştia dispărând din viaţa noastră, conversaţia cu ei ne continuă în propria minte pe tot parcursul vieţii“. Charles Taylor, Multiculturalism: Examining the Politics of Recognition, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1994
[1992], p. 37.
2. Această sintagmă a fost folosită pentru prima dată de antropologul Natasha Dow Schüll, care pregăteşte o analiză etnografică a monitorizării de sine. Keeping Track: Personal Informatics, Self-Regulation, and the Data-Driven Life, Farrar, Straus & Giroux, New York, 2016.
3. Sherry Turkle, Life on the Screen: Identity in the Age of the Internet, Simon & Schuster, New York, 1995. Vezi şi Amy Bruckman, „Identity Workshops: Emergent Social and Psychological Phenomena in Text-Based Virtual Reality“, eseu nepublicat (Media Lab, Massachusetts Institute
of
Technology,
1992),
ftp://ftp.cc.gatech.edu/pub/people/asb/papers/identity-workshop.ps.
4. Simpla conştientizare că eşti observat te poate face să ai o stimă de sine scăzută, să intri în depresie sau să te simţi anxios. Prin urmare, nu este deloc o surpriză că oamenii sunt cu atât mai nefericiţi cu cât se dezic de viaţa lor intimă. Kate Murphy, „We Want Privacy but Can’t Stop Sharing“,
New
York
Times,
4
octombrie
2014,
http://www.nytimes.com/2014/10/05/sunday-review/we-want-privacy-but-cant-stop-sharing.html. Teoria penetrării sociale conturează tiparele expunerii reciproce care, în lumea faţă în faţă, garantează protecţia vieţii private şi favorizează intimitatea. În spaţiul online, aceste tipare sunt întrerupte, iar noi comportamente capătă amploare. Vezi Irwin Altman, Dalmas Arnold Taylor, Social Penetration: The Development of Interpersonal Relationships, Holt, New York, 1973. Totuşi, chiar şi în condiţiile diminuării gradului de intimitate, oamenii continuă să fie prezenţi pe reţelele de socializare de teamă să nu devină irelevanţi. Odată
ce pătrundem în lumea reţelelor de socializare, tendinţele noastre fireşti privind măsura în care ne destăinuim se dezechilibrează. Oamenii sunt îngrijoraţi că divulgă „prea multe“ pe internet, dar tot o fac pentru a respecta noile norme. În anii care au urmat cazului Snowden, americanii au început să facă schimbări în modul în care se comportă în mediul
online, unii dintre ei manifestând mai multă reticenţă. Vezi Lee Rainie, Mary Madden, „Americans’ Privacy Strategies Post-Snowden“, Pew Research Center for Internet, Technology, and Society, 16 martie 2015, http://www.pewinternet.org/2015/03/16/americans-privacy-strategies-post-snowden.
5. Jamie Bartlett, „Brand You: Why Facebook and Twitter Are Deliberately Turning Us into Narcissists“, The Telegraph, 27 decembrie 2013, http://blogs.telegraph.co.uk/technology/jamiebartlett/100011912/why-facebook-google-and-twitter-are-deliberately-turning-us-into-narcissists.
În afară de Facebook, Google şi Twitter prezintă compilaţii asemănătoare, fiind şi acestea însoţite de muzică de fundal.
6. Reacţiile la funcţia „recapitularea anului“ erau discutate în mass-media la sfârşitul anului 2014. Fiica în vârstă de şase ani a lui Eric Meyer, consultant în domeniul designului web şi scriitor, murise în luna iunie.
Acesta s-a supărat când a văzut colajul realizat de Facebook. Fiica sa era pusă în prim-plan, înconjurată de baloane vesele şi de desene animate care dansau. Meyer a scris atunci pe blogul său: „Această cruzime algoritmică nechibzuită este rezultatul unui cod care funcţionează în majoritatea covârşitoare a cazurilor, amintindu-le oamenilor de anul lor minunat, arătându-le selfie-urile făcute la petreceri, jeturile de apă ale balenelor zărite de pe veliere sau debarcaderul din faţa casei lor de vacanţă. În schimb, cei care au suferit pierderea unor persoane dragi, care au petrecut mult timp prin spitale, care au fost zguduiţi de un divorţ, de pierderea locului de muncă sau de alte o sută de astfel de crize existenţiale s-ar putea să nu îşi mai dorească să se uite la recapitularea anului care tocmai se încheie“.
Meyer a sugerat câteva soluţii simple. Facebook ar putea amâna adăugarea unei imagini până când se asigură că utilizatorul şi-o doreşte.
De asemenea, ar putea să nu le mai „impună“ oamenilor această funcţie a aplicaţiei: „Poate că ar trebui să îi întrebaţi dacă îşi doresc aşa ceva printr-un simplu da sau nu. Poate că nu aveţi cum să stabiliţi cu certitudine dacă o persoană ar vrea să-şi revadă ultimul an din viaţă, dar nu este deloc complicat să fiţi politicoşi – şi empatici – şi să-i întrebaţi dacă îşi doresc cu adevărat acest lucru“. Facebook şi-a cerut scuze în
acest sens. Meyer îşi încheie intervenţia pe blog făcând apel la reprezentanţii industriei de profil să se gândească mai mult la oamenii cărora li se adresează. Această pledoarie, formulată clar şi răspicat, reflectă temele majore ale acestei cărţi. Meyer menţionează: „Dacă aş
putea schimba un lucru la industria noastră, unul singur, acela ar consta în creşterea gradului de conştientizare a posibilelor defecte şi a celor mai pesimiste
scenarii“.
http://meyerweb.com/eric/thoughts/2014/12/24/inadvertent-algorithmic-cruelty.
7. Facebook a derulat programul de selecţie a conţinutului sub forma unui proiect special cu ocazia aniversării a zece ani de existenţă. Există alte aplicaţii care au ca unic scop acest tip de selecţie a conţinutului. Una dintre ele, Timehop, le trimite utilizatorilor instantanee cu activitatea pe care o desfăşurau în urmă cu un an, ceea ce se vrea a fi un soi de „capsulă
a timpului“. Programul aşază aceste informaţii în contextul axiomei
