Cel mai îngrijorător este că majoritatea incidentelor de masă au la bază motive relativ minore. De pildă, în 2008, la Weng’an, provincia Guizhou, incidentele izbucnite din cauză că autoritățile locale nu au acordat îndeajuns de multă atenție unei tinere care murise înecată au rezultat în incendierea a 160 de birouri, 42 de mașini de poliție și rănirea a 150 de persoane. În 2009, un bucătar din orașul Shishou, provincia Hubei, a fost găsit mort în fața unui hotel. Poliția a decis că era vorba de sinucidere. Rudele decedatului au respins concluziile oficiale, au refuzat autopsia și l-au întins în holul hotelului. Zeci de mii de oameni au venit să-l vegheze și, sub pretextul că „protejează corpul”, s-au ciocnit cu poliția, au dat foc parterului hotelului, au rănit polițiști și au distrus și răsturnat mașinile pompierilor și ale forțelor de ordine. Semnalul transmis de aceste incidente este că bețișoarele sunt nemulțumite, iar uneori chiar și conflictele domestice sau incidentele banele dintre vecini ajung să se răsfrângă asupra autorităților.
Autoritățile spun tot timpul că menținerea stabilității este mai presus de orice și subliniază dorința de a pune bazele statului de drept. Doar că atunci când este nevoie să mențină stabilitatea, legea nu prea este prezentă.
După ce Chen Guangeheng, avocatul orb pentru drepturile omului, a fost pus sub arest la domiciliu în locuința sa din Linyi, provincia Shandong, o mulțime de oameni s-au dus să-l viziteze, în semn de sprijin.
Indiferent cine erau, oameni simpli sau persoane cunoscute, în momentul în care ajungeau lângă satul lui Chen Guangeheng erau întâmpinate cu violență, uneori și de peste zece zdrahoni care-i acuzau că au venit să le fure vitele, le puneau saci de plastic pe cap, le trăgeau o mamă de bătaie și le mai furau și portofelele. Multă
lume se întreba pe internet: „Unde este legea?” Probabil că legea se plimba prin paradis și nu auzea strigătele din lumea oamenilor.
Menținerea stabilității dă uneori naștere la situații hilare. Când a început Revoluția Iasomiei în nordul Africii, bine-cunoscutul cântec Un frumos buchet de iasomie, folosit și de Puccini în Turandot, a fost interzis.
Un prieten de-al meu tocmai terminase de turnat un serial în care folosise acest cântec. Cenzorii i-au cerut să-l scoată, așa că a trebuit să-l înlocuiască cu unul despre bujori. Nici așa n-a fost bine, i s-a comunicat apoi că n-avea voie să folosească în serial niciun cântec despre
flori.
Din dorința de a menține stabilitatea, autoritățile par să se teamă de orice. Când a apărut mișcarea Occupy Wall Street, presa oficială publica bucuroasă reportaje, pentru că în sfârșit aveau armele necesare să critice sistemul democratic occidental. Pe 15 octombrie, când participanții la mișcare au cerut să fie ocupată întreaga lume, bețișoarele din China erau cât pe ce să treacă la acțiune și s-au pregătit să ocupe Banca Națională și Comisia de Supraveghere a Bursei. Autoritățile s-au trezit brusc și au priceput că revoluțiile, fie ele din țări democratice sau din state autoritare, pot încuraja entuziasmul revoluționar al bețișoarelor. Prin urmare, la fel ca Revoluția Iasomiei, și Occupy Wall Street a fost interzisă pe internet și în mass-media.
Văzându-i pe Gaddafi murind în stradă, pe Saddam îndreptându-se înspre spânzurătoare, la lumina lunii, pe Mubarak întins în cușcă în timpul procesului, pe familiile lor pierzând tot ce obținuseră cât s-au aflat la putere, liderilor de la noi cred că li s-a făcut mai frică de revoluție, decât de democrație. Rudele lor cu averi uriașe au început să imigreze una câte una în țări democratice (nimeni nu s-a dus în vreun stat totalitar), știind că probabilitatea unei revoluții crește pe zi ce trece. Revoluțiile nu țin cont de rațiune, varsă sânge.
Dacă bețișoarele se adună în mănunchiuri și izbucnește
vreo revoluție, cei care sunt acum la putere vor pierde tot, inclusiv viața. Deși autoritățile noastre detestă
democrația, numai democrația le mai poate proteja viețile și averile odată ce au pierdut puterea. Într-o democrație lucrurile nu sunt chiar atât de clar delimitate și, cum ei au bani să-i întorci cu lopata, dacă
își găsesc niște avocați cu darul vorbirii, șansele să-și păstreze stilul extravagant de viață sunt destul de mari.
Cred că de acum încolo China nu are decât două
opțiuni: fie merge pe calea democrației, fie pe cea a revoluției. Ambele sunt la fel de anevoioase. Partidul Comunist nu va renunța la putere de bunăvoie, ci o va lăsa din mână puțin câte puțin, când nu va mai avea încotro. Pe de altă parte, nici bețișoarelor răsfirate pretutindeni nu le va fi ușor să se strângă într-un mănunchi, ținând cont de sumele imense investite în menținerea stabilității.
La 1 iulie 1927, cei 13 reprezentanți ai Partidului Comunist au trebuit să fugă din Shanghai pe Lacul de Sud, din Jiaxing, ca să nu fie arestați de poliția naționalistă. Acolo, pe o barcă, au ținut primul lor congres. Anul acesta, la 1 iulie, secretarul general Hu Jintao a rostit o cuvântare la aniversarea celor 90 de ani de existență a Partidului Comunist, enumerând toate realizările mărețe. În același timp, pe internet circula o glumă grosolană – un individ spune: „Dacă aș putea
călători în timp, m-aș întoarce pe 1 iulie 1927, pe Lacul de Sud din Jiaxing” „Ce să faci acolo?” îl întreabă altul.
„Să chem poliția.”
11 decembrie 2011
Doi pași înainte, unul înapoi
Am auzit o poveste. În zorii zilei de 4 iunie 1989, când blindatele și tancurile armatei înaintau din toate părțile către Tian’anmen, un grup numeros de studenți și cetățeni obișnuiți li s-au pus dinainte. Unul dintre studenți, îmbrăcat într-o cămașă albă și pantaloni de aceeași culoare, a țâșnit din mulțime și a aruncat cu o piatră înspre soldații de pe o blindată. Gestul lui a fost întâmpinat cu o rafală de gloanțe trase în jos, în caldarâm, care au ricoșat și i-au lovit picioarele. Tânărul a căzut într-o baltă de sânge și a murit, iar trupul i-a rămas întins alături de celelalte, așteptând să vină
cineva de acasă să-l ia. După câteva zile a venit tatăl lui, comandantul unui regiment din Armata de Eliberare.
Când a văzut cum pantalonii albi ai fiului său mort deveniseră roșii de la sânge, iar pe alocuri sângele începuse să se întunece la culoare, a izbucnit în lacrimi.
Unuia dintre comandanții trupelor trimise să impună
legea marțială i s-a făcut milă de el și l-a întrebat în șoaptă:
— A fost victimă colaterală sau participant?
În climatul politic de atunci, dacă ar fi fost victimă
colaterală, cariera tatălui în armată n-ar fi fost afectată, dar dacă ar fi fost participant, tatăl ar fi avut de suferit.
Ștergându-se la ochi, tatăl comandant de regiment a răspuns cu hotărâre:
— Participant.
Nu-i mai păsa de propria soartă. Să fi spus că fiul lui a fost doar o victimă colaterală însemna să-l insulte; dar dacă a fost participant și într-o bună zi ar fi fost reabilitat, așa cum spera el, putea deveni erou.
De ce vă povestesc toate aceste lucruri petrecute acum mai bine de douăzeci de ani? Pentru că incidentele din Tian’anmen au influențat puternic felul în care s-a dezvoltat China.
Reformele inițiate cu unsprezece ani înaintea incidentelor din Tian’anmen erau economice și politice.
Chiar dacă reformele politice rămăseseră în urma celor economice, sistemul politic se schimba. După
Tian’anmen, liderii chinezi au realizat că deschiderea politică devenise o amenințare și au pus capăt reformelor. Cele economice nu numai că au continuat, ba chiar au prins viteză și, în ciuda sistemului politic opac, China s-a transformat într-un miracol economic, atrăgând atenția întregii lumi. Cea mai frumoasă
perioadă a fost aceea a anilor ’90, când economia creștea
rapid, inflația era mică și domnea entuziasmul. Până și o parte a celor care susținuseră protestele studenților din 1989 începuseră să creadă că înăbușirea în forță a fost calea corectă, pentru că a dus către o Chină
prosperă.
Dar în spatele prosperității, crizele se întețeau. După
