așezam în sala neîncălzită și mă uitam la ecranul pe care se vedea imaginea pieței de la începutul toamnei, cu Mao Zedong în balcon, făcându-le cu mâna celor care defilau. Era singurul care avea dreptul să le facă cu mâna, ceilalți trebuiau doar să aplaude. Cel mai bine îmi aduc aminte momentul de după lăsarea întunericului, cu Mao Zedong în balconul Porții Tian’anmen, cu o masă plină cu fructe și dulciuri care mă făceau să înghit în sec, și piața luminată ca ziua de artificii. Era cel mai fericit moment din viața mea de copil. De sărbători aveam și noi câteva pocnitori, dar nenumăratele artificii care străluceau pe cer mă lăsau cu gura căscată, chiar dacă le vedeam doar pe ecran. Mai târziu a apărut în documentare și regele detronat al Cambodgiei, Norodom Sihanouk, și ministrul său, Penn Nouth.
Sihanouk era numai un zâmbet, în timp ce Penn Nouth își bălăngănea încontinuu capul dintr-o parte într-alta, ca pendulul unui ceas. Eu intrasem deja în perioada plină de imaginație a preadolescenței și eram foarte atras de soțiile celor doi. Când apăreau ele pe ecran simțeam că era punctul culminat al documentarului; parada de peste zi sau artificiile de seara își pierduseră
din importanță, și nici măcar Mao Zedong nu mai prezenta interes pentru mine. Sihanouk și Penn Nouth
erau cei pe care îi invidiam cel mai mult din toată
lumea, mai ales pe ministru, mă gândeam că era atât de bătrân de nu-și mai putea ține nici capul drept, dar avea o soție ca o floare.
Cred că cea mai veche amintire despre ziua națională
este legată de tavanul camerei mele. Primele mele amintiri sunt cu tata care schimba în fiecare an ziarele vechi lipite pe tavan, ca să împiedice praful sau murdăria să cadă peste noi și să mai și înfrumusețeze camera. Din camera în care stăteam atunci puteai foarte bine să vezi țiglele de pe casă, de aceea tata lipea câte un strat de ziare vechi pe tavan, să avem impresia că între noi și țigle mai era ceva. Copilăria și preadolescența mi le-am petrecut sub ziare. Stăteam întins în pat și citeam titlurile, pentru că restul articolelor erau scrise prea mic și ziarele erau prea sus ca să le pot citi. În aproape toate ziarele, de ziua națională apărea pe prima pagină
imaginea mare a lui Mao Zedong. Îmi amintesc că la început stătea lângă el Liu Shaoqi26, dar n-a trecut mult și Liu Shaoqi a dispărut, iar în locul lui a apărut Lin Biao27. N-a trecut mult și a dispărut și el. Oamenii din 26 Liu Shaoqi a fost președintele Chinei între 1959 și 1968. În timpul Revoluției Culturale a fost denunțat, etichetat drept „capitalist" și închis.
27 Lin Biao a fost unul dintre cei mai importanți oameni din timpul Revoluției Culturale, al doilea om în stat după Mao Zedong. În 1971, în urma unei tentative eșuate de asasinare a lui Mao, încearcă să fugă cu avionul în URSS, dar se prăbușește deasupra Mongoliei.
jurul lui Mao se schimbau mereu, singurul care nu se schimba niciodată era Mao însuși. Pe măsură ce ziarele de pe tavan erau înlocuite vedeam cum îmbătrânea și imaginea lui Mao Zedong, dar chiar și îmbătrânirea lui a încetat în momentul în care nu au mai pus pe prima pagină fotografii adevărate de la ziua națională și le-au înlocuit cu imaginea lui afișată peste tot în țară.
Așa îmi amintesc eu ziua națională, în mici episoade.
Mai sunt încă multe imagini care zac adormite, dar pentru cititorii ziarului probabil că am deja scris prea mult. Ce vreau să spun este că îmi plac foarte mult versurile unui poet din Roma antică, Marțial, care spunea „A-ți aminti trecutul înseamnă a trăi încă o dată”
30 septembrie 1999
Jurnalul celor șapte zile
Ziua întâi: sâmbătă, 26 septembrie
Astăzi m-am trezit tot în vibrațiile bormașinii și în cutremurul ciocanelor. Zgomotele acestea violente vin de deasupra și durează de aproape două luni. Uneori am impresia că se zguduie tot blocul.
Blocul în care locuiesc a fost dat în folosință în 2000 și cei de sus s-au apucat deja să renoveze. În orașele din
China este ceva obișnuit să tot renovezi apartamentul, pentru că suntem o națiune iubitoare de înnoire. Blocul meu se înalță lângă latura de nord a celui de-al treilea inel din Beijing28 și ca să nu între tot zgomotul de afară
înăuntru, am dublat geamurile celor două camere care dau înspre stradă și le ținem închise. Acum le deschid în fiecare zi și mă bucur sincer de vuietul mașinilor care curg la nesfârșit de-a lungul inelului, pentru că doar așa mai pot estompa zgomotul de deasupra. Burghiele și ciocanele îmi creează o stare de apăsare, dar după ce zgomotele de afară și dinăuntru se amestecă, disconfortul rămâne doar la nivelul urechilor. Îmi sacrific urechile de dragul sufletului. Cu alte cuvinte, dintre două rele îl aleg pe cel mai mic.
Am deschis computerul să văd în ce stadiu se află cel mai mare proiect de renovare de la noi din țară, adică
lucrările pentru cea de-a șaizecea zi națională. Toate paginile de internet m-au întâmpinat cu culoarea roșie a veseliei și aproape pe toate flutura steagul național.
Faptele glorioase din trecut și urările de bine erau tot pe prima pagină, în locurile cele mai vizibile. Sunt acolo de vreo două luni, cam de când a început și renovarea în apartamentul de deasupra.
28 Beijingul este construit pe inele concentrice delimitate de autostrăzi interne, numite „al doilea inel", , al treilea inel" etc.
Piața Tian’anmen a fost făcută ca nouă, iar repetițiile trupelor de paradă s-au încheiat. Știrile au început să
acorde atenție vremii; meteorologii s-au consultat cu privire la prognoza meteo din 1 octombrie și, în principiu, au exclus posibilitatea vremii nefavorabile.
Serviciul de Meteorologie din Beijing a declarat că va face prognoze minuțioase pentru trecerea în revistă a trupelor, pentru paradă și focurile de artificii de după
lăsarea serii. Printre știrile principale sunt și cele legate de siguranță, acum cu o nouă misiune – nu mai este limitată la acțiuni antiteroriste, trebuie să împiedice și îmbulzeala. În ziua de 1 octombrie, nenumărați oameni se vor îndrepta înspre bulevardul Chang’an și Piața Tian’anmen.
Am dat întâmplător peste o știre de acum câteva zile.
Departamentul Securității Publice din Beijing a declarat că, în „acțiunea-fulger” cu ocazia zilei naționale, au fost rezolvate 9800 de cazuri diverse, au fost arestați peste 6500 de indivizi și au fost distruse peste 360 de grupuri infracționale. Oare dacă nu era cea de-a șaizecea aniversare, nu cumva o parte dintre suspecții arestați ar fi zburdat încă liberi? Mă întreb.
Mă sună un reporter străin care vrea să știe ce semnificație are pentru mine cea de-a șaizecea aniversare. I-am răspuns că din punctul meu de vedere este doar cu un an mai mult decât cea de-a cincizeci și
noua.
Ziua a doua: duminică, 27 septembrie
— Astăzi parcă n-am auzit bormașina, îmi spune soția.
Parcă nici eu n-am auzit-o, am deslușit numai câteva lovituri de ciocan. Viața pare să se îndrepte, dar nu putem fi prea optimiști. S-a mai întâmplat de câteva ori în aceste două luni să dispară sunetul bormașinii, iar cel al ciocanelor să se estompeze. Dar când ne pregăteam mai bine, plini de speranță, să ne bucurăm de o viață în liniște, au năvălit iar peste noi bârâiturile și bocănitul ciocanelor și bormașinii. Așa că i-am răspuns:
— Numai când o să simt mirosul de vopsea proaspătă
pe pereți o să cred că și-au încheiat misiunea.
Tata mi-a dat telefon de departe, din provincia Zhejiang. A intrat în partid în 1948 și, ca vechi revoluționar, a primit o groază de onoruri cu ocazia zilei naționale cu numărul șaizeci. Mi-a spus jubilând că i se dăduse o decorație din partea guvernului provincial, o cupă de la primăria municipiului și o plapumă de la cea a orășelului. Când a aflat că urma să plec în Germania, pe 5 octombrie, m-a avertizat la telefon:
— Să nu care cumva să vorbești China de rău, în Germania!
Ziua a treia: luni, 28 septembrie
Bormașina a început iarăși.
