intrarea în noul mileniu, discrepanțele economice, poluarea și corupția au făcut ca problemele sociale să
devină tot mai acute – acesta este prețul scump pe care îl plătim pentru o dezvoltare anormală. Modelul de dezvoltare prin concentrarea excesivă a puterii este foarte eficient pe termen scurt, dar neajunsurile pe care le creează pe termen lung sunt nenumărate.
Gradul de poluare din ultimele două decenii este la fel de mare cât toată poluarea din cele unul sau două
secole de revoluție industrială occidentală la un loc.
Incidente precum cel din provincia Guangxi, unde peste o sută de copii s-au otrăvit cu plumb, nu sunt singulare
– cantitatea de plumb din sângele copiilor depășește limita admisă și în alte zone. Poluarea apei de către cele trei turnătorii din comuna Chehe, Guangxi, a afectat mai întâi cerealele, copacii și legumele și apoi a pătruns în organismul oamenilor. Cum de a fost posibil să
polueze timp de zece ani? Pentru că sistemul politic opac nu le dă cetățenilor dreptul să cunoască și să
supravegheze. Oamenilor de acolo le este foarte teamă
că se vor ofili și ei la fel ca și cerealele, copacii și legumele. Dezvoltarea economică într-un sistem politic netransparent a dus la răspândirea corupției, iar pentru că autoritățile utilizează mijloace la fel de netransparente pentru a o combate, combaterea corupției naște corupție. Se întâmplă ca, odată cu un oficial acuzat de corupție, să mai fie reținuți și oameni de afaceri implicați. Indivizi cu relații printre cei care conduc ancheta se duc la oamenii de afaceri din închisoare și le spun că pot aranja să fie eliberați dacă își vând proprietatea la un preț mic. Lupta anticorupție pare să fi dat naștere unei noi industrii a corupției.
Incidentul cu Wang Lijun și Bo Xilai a arătat că până
și în interiorul partidului lipsesc dreptul la cunoaștere și supraveghere. Nici măcar funcționarii cu rang înalt nu au avut acces la canalele normale ca să afle despre incident și au fost nevoiți să se bazeze, ca toți ceilalți, pe zvonurile de pe internet. Dacă politica americană este o telenovelă, atunci politica chineză este un thriller de Hitchcock.
Ceea ce stă în calea dezvoltării Chinei de astăzi nu mai este sistemul economic, ci sistemul politic și de aceea înaintează din ce în ce mai greu. La fiecare pas pe care îl face se lovește probabil de zidul politic și trebuie să
facă un pas înapoi. Un prieten francez îmi povestea că
era la liceu când în China s-a petrecut Revoluția
Culturală și avea impresia că totul era pe dos, ca și cum mașinile trebuiau să oprească la culoarea verde și să
circule la culoarea roșie. M-a întrebat ce părere am eu despre China de acum. I-am spus că acum sunt aprinse și roșul, și verdele, deci nu poți merge nici înainte, dar nici nu te poți opri; nu poți decât să rămâi prostit și să
privești în oglinda retrovizoare cum trec fără să scoată
un sunet spiritele celor morți pe 4 iunie.
Comandantul de regiment care și-a pierdut fiul în timpul incidentelor din Tian’anmen trebuie să fi ieșit la pensie. Probabil că încă mai așteaptă să vină cineva trimis de autorități și să-i spună: „Fiul tău este un erou”
18 iunie 2012
Amintiri despre ziua națională
Când ziarul italian Corriere Della Sera m-a rugat să
scriu un articol despre aniversarea a cincizeci de ani de la fondarea Republicii Populare Chineze, mi-am amintit că acum câteva zile am luat cina împreună cu câțiva prieteni la un restaurant de pe bulevardul Chang’an25.
După ce am terminat și am vrut să plecăm, am descoperit că bulevardul fusese deja închis pe motiv că
25 Bulevardul Chang’an este cel care desparte Piața Tian’anmen de Palatul Interzis. Ziua națională a Chinei este pe 1 octombrie.
se făceau repetiții pentru parada de ziua națională.
Taxiul a fost nevoit să ocolească mult și bine să mă ducă
acasă. Șoferul mi-a spus că în ultimele zile, aproape în fiecare seară, bulevardul se închidea după ora zece ca să
poată să repete cei care participau la paradă. Ziarele scriau: „De ziua națională vor participa la paradă 500.
000 de oameni”. Și aceștia nu erau decât cei care participau la spectacolul în sine, dacă îi mai pui și spectatorii, poți fi sigur că vor fi peste un milion. În ziar mai scria că în ziua aceea o să fie deschisă în dreapta pieței cea mai mare toaletă publică din Beijing, de 470
de metri pătrați, pe care o descriau într-un limbaj demn de o operă literară: „Gresia de pe podea este de un alb imaculat, pereții sunt fini, iar înlăuntru plutește o muzică relaxantă; la intrare te întâmpină un hol spațios ce îndeamnă la tihnă, cu aer condiționat etc.”
Locuiesc în Beijing de zece ani, dar niciodată n-am fost în Piața Tian’anmen de ziua națională. Înainte piața era pentru mine un loc care îmi stimula imaginația. M-am născut și am crescut în sudul Chinei, într-o perioadă
înspăimântătoare, de inhibare a individului. Când eram în școala primară, una dintre colegele mele, o fată de zece ani, a fost acuzată că era antirevoluționară pentru că îndoise o poză a lui Mao Zedong și a fost scoasă afară, urcată pe un podium și denunțată public. Mao Zedong era asemănat cu soarele, așa că nimeni nu putea spune
seara că a coborât soarele, sau cu atât mai puțin că a apus. Nu puteam zice decât că s-a întunecat. Așa era atunci. Iar eu cântam toată ziulica „Iubesc Piața Tian’anmen din Beijing / Soarele se ridică din Tian’anmen / Mărețul conducător Mao Zedong / Ne conduce tot înainte”
Îmi aduc aminte de o fotografie de când aveam vreo cincisprezece ani, în care stăteam în mijlocul pieței, cu spatele la Poarta Tian’anmen, pe care se putea întrezări portretul uriaș al lui Mao Zedong. Amuzant era că nu făcusem fotografia în Beijing, ci în studioul unui fotograf dintr-un orășel aflat la mii de kilometri de capitală. Studioul avea cel mult 15 metri pătrați, iar Piața Tian’anmen era desenată pe un perete. Dar dacă
te uitai la fotografie puteai să juri că e adevărată, singurul lucru ce indica contrariul fiind acela că nu se vedea nimeni în jurul meu. Am prețuit mult acea fotografie. Ea întruchipa idealul meu de copil, sau, pot spune, idealul multora care locuiau în afara Beijingului.
Probabil că la vremea aceea toate studiourile foto din orășelele și comunele de provincie aveau câte o imagine a pieței, hrănind iluziile celor doritori. Mult timp, Piața Tian’anmen a fost simbolul Republicii Populare. Din păcate, am rătăcit fotografia.
De fiecare zi națională se făcea câte un documentar, dar până ajungea la noi în orășel venea iarna. Îmi aduc
aminte cum eram îmbrăcat într-o jachetă vătuită groasă
și înfruntam viscolul până la cinematograf, unde mă
