ei nu aveau haine vătuite să se îmbrace iarna, că vara umblau în niște nădragi și maiouri pline de petice și că
niciodată nu puteau mânca pe săturate. Credeam că toți americanii sunt cerșetori, că umblă de colo-colo cu un blid ciobit în mână, cerșind mâncare. Aveam un vis măreț: să intru în Armata de Eliberare după ce mă
făceam mare, să trec oceanul și să eliberez poporul american. Îmi imaginam cum în clipa în care eu și camarazii mei, cu puștile în spinare, puneam piciorul pe pământ american, poporul ne întâmpina cu lacrimi de
bucurie. Și mi se umpleau și mie ochii de lacrimi la asemenea gânduri.
Filmele despre Războiul din Coreea m-au făcut să mă
îndoiesc de visul meu. În filme, toți soldații chinezi voluntari erau deștepți și curajoși, iar americanii –
proști și lași. Dar când îi vedeam pe soldații americani cum mușcau cu poftă din cârnați, înghițeam în sec și eu, și ceilalți din jurul meu. Eram tare nedumerit – dacă
America era așa de săracă, cum se făcea că soldații americani mâncau atât de bine?
Mai este o scenă pe care nu am să o uit vreodată. Era la noi în comună un om în vârstă care se plimba pe stradă îmbrăcat într-un costum occidental din stofă. Era spre sfârșitul Revoluției Culturale, eu eram la gimnaziu.
Cum nu mai văzuserăm niciodată nici costume occidentale, nici stofă din lână, ori de câte ori îl zăream pe bătrân, ne umfla râsul. Costumul ni se părea straniu, iar stofă părea pânză de sac. Apoi am aflat că în tinerețe bătrânul studiase în America și că de-acolo avea costumul. Prin urmare, noi, copiii, ne închipuiam că
americanii umblau îmbrăcați în haine din pânză de sac.
În decembrie 1978, în timpul vizitei lui Deng Xiaoping în Statele Unite, am văzut la televizoarele alb-negru imaginea înfloritoare a Manhattanului, televizoarele color, frigiderele și mașinile de spălat din casele americanilor de rând. Mașinile ne lăsau pur și simplu
cu gura căscată. În China, la vremea aceea, numai conducătorii țării puteau merge cu mașina, iar multe dintre familiile chineze nu aveau niciunul dintre aparatele electrocasnice văzute la televizor. După
întoarcerea lui Deng Xiaoping în China, am continuat să
numim America „imperialistă”, dar încetul cu încetul am înțeles că America vizitată de Deng nu era cea pe care ne-o imaginaserăm până atunci.
Ziarele au încetat s-o mai numească „America imperialistă” și i-au spus doar America. Au urmat apoi din ce în ce mai multe vizite la nivel înalt, produsele americane au intrat pe piața chineză și cele chinezești pe cea americană, iar în ziare și la televiziune au apărut tot mai multe reportaje obiective. Încet, încet, ostilitatea față de Statele Unite a dispărut și a fost înlocuită de respect. Astfel a apărut o a doua Americă.
Cea de-a doua Americă a început să prindă contur pe la mijlocul anilor ’80. Programul de reforme și de deschidere al lui Deng Xiaoping a ajutat țara să iasă din umbra Revoluției Culturale, iar printre intelectuali au apărut noi curente de gândire. Democrația și libertatea au devenit idealul fiecărui individ. Mișcarea de eliberare intelectuală s-a lovit de două tentative oficiale de înăbușire în campaniile împotriva poluării spirituale, din 1983, și împotriva liberalismului capitalist, din 1987, dar consecința acesteia au fost
incidentele din Tian’anmen, în 1989. Apariția în piață a copiei Statuii Libertății a arătat că pentru mulți chinezi America era întruchiparea democrației și a libertății.
Deși incidentele din Tian’anmen s-au încheiat în ropotul gloanțelor, doi ani mai târziu, Uniunea Sovietică s-a destrămat și estul Europei s-a schimbat dramatic. Intelectualii chinezi au simțit o oarecare mulțumire: mișcarea democratică eșuase în China, dar izbutise în Uniunea Sovietică și în Europa de Est, poate în viitor avea șanse și aici.
Lumea nu mai credea că Statele Unite sunt un tigru de hârtie, ci le percepea drept cea mai puternică țară din lume, mai ales în timpul primului război din Golf, dintre 1990-1991, când vedeam la televizor cu câtă
acuratețe își loveau țintele bombele americane.
Autoritățile au realizat repede că făceau propagandă
pro-americană și au încetat să mai transmită astfel de imagini, dar cele pe care apucaserăm să le vedem deja au fost suficiente cât să ne uluiască.
Incidentele din Tian’anmen au tensionat pentru moment relațiile dintre cele două state, dar situația s-a ameliorat repede datorită sporirii legăturilor comerciale. Guvernul chinez era foarte deranjat de criticile referitoare la nerespectarea drepturilor omului, însă creșterea rapidă a exporturilor pe piața americană
l-au făcut să păstreze relații de prietenie. Spre deosebire
de americani, europenii au fost mult mai flexibili în ceea ce privește drepturile omului, dar au pus tot felul de piedici importurilor din China, piața europeană nefiind nici pe departe la fel de deschisă precum cea a Statelor Unite.
Relațiile comerciale strânse au atras și intensificarea schimburilor culturale și intelectuale. Autoritățile au făcut tot ce au putut să limiteze contactele la cele comerciale, dar ușa odată deschisă, lasă să intre orice pală de vânt.
Aceasta a fost perioada în care Statele Unite s-au bucurat de cea mai frumoasă imagine în ochii chinezilor, devenind dintr-o țară care își exploata propriul popor și le mai asuprea și pe altele, cea mai puternică și bogată democrație liberă din lume. Tinerii învățau cu sârg ca să prindă ocazia să plece în SUA la studii. În anii ’80, guvernul a dat burse celor mai buni tineri din țară să meargă să învețe în SUA; bursierii chinezi care învățau pe banii statului trebuiau să se întoarcă în țară după absolvire, dar majoritatea nu s-au mai întors. După 1990 tinerii au început să plece pe banii lor și a crescut dramatic numărul celor care se duceau să-și continue studiile în America.
Au plecat și oameni care aveau deja cariere de succes în țară. De pildă, Xu Bing, artistul renumit acum în toată
lumea, era deja bine-cunoscut în cercurile artistice din
China, la începutul anilor ’90, dar a renunțat la toate și a plecat în America, unde a luat-o de la capăt.
Când mi-a apărut prima culegere de povestiri, editura a vrut să pună o caricatură cu mine pe prima pagină.
Era 1990. M-am dus la Xu Bing, în căminul Institutului de Arte Frumoase, și cât am stat de povești mi-a creionat portretul. În anul acela a și plecat. La început nu i-a mers bine, mi-a povestit un prieten care l-a întâlnit la New York. Xu Bing îi spusese că pentru un artist cunoscut la Beijing să-și facă un nume la New York era ca și cum un funcționar mărunt al vreunui centru de cultură dintr-un loc uitat de lume voia să vină la Beijing și să cucerească
universul. Experiența lui Xu Bing în Statele Unite este reprezentativă pentru idealurile unei generații de tineri chinezi foarte talentați – cu toții considerau că America era o scenă mult mai mare.
Cea de-a treia Americă a semnalizat apariția unei atitudini diametral opuse în societatea chineză, în care opoziția față de hegemonismul american din vremea lui Mao Zedong și imaginea libertății democratice din perioada reformelor au intrat în conflict. Toate schimbările istorice au un punct de plecare, și dacă
pentru cea de-a doua Americă a fost vizita lui Deng Xiaoping, pentru cea de-a treia a fost bombardarea ambasadei chineze din Iugoslavia, pe 8 mai 1999.
Pe 4 iunie 1989, când gloanțele încă mai șuierau și
tancurile intrau în Tian’anmen, studenții chinezi opreau reporterii străini, fără să le pese dacă erau sau nu americani, și îi implorau plângând să-i dea telefon președintelui Bush să vină să-i salveze. Zece ani mai târziu, după bombardarea ambasadei din Belgrad, studenții din Beijing, mânați de sentimente naționaliste, au înconjurat ambasada americană și i-au spart geamurile cu pietre. Din nou răsuna sloganul, dispărut de mulți ani „, Jos cu imperialismul american”. Deși printre acești tineri furioși au fost și câțiva care s-au reîntors la ambasadă, dar nu pentru a protesta, ci pentru a cere viză de studii în Statele Unite, sentimentele antiamericane au început să fie tot mai puternice.
Totodată a crescut și venerația pentru Statele Unite.
Peste 200.000 de tineri chinezi se înscriu în fiecare an la universități americane, unii primesc burse de la aceste universități, dar majoritatea vin din familii cu stare, au părinți cu servicii bune și un venit însemnat care îi pot susține în America. Mai sunt și cei din păturile de jos ale societății, ca de exemplu victimele corupției din sistemul judiciar, care nu pot să-și facă dreptate din cauza corupției funcționarilor locali și vin an de an în capitală cu petiții. Dar cum nici aici nu au găsit pe nimeni să-i asculte, vin cu petiții la ambasada americană, sperând să le facă guvernul american dreptate. Printre oamenii obișnuiți, asta se numește „să
