semnez cărțile și să scriu pe fiecare câte o dedicație pentru director.
În China un individ nu poate să-și deschidă propria editură. Acum douăzeci de ani însă, pentru că editurile de stat erau mult prea rigide și nu făceau față
dezvoltării economice, au apărut nenumărate edituri private, care cumpărau ISBN-uri de la cele de stat și publicau ce voiau. Așa s-a dezvoltat piața de carte din China. Prietenul meu era bine-cunoscut printre editorii de carte. Ori de câte ori venea la Beijing, stătea în cele mai scumpe hoteluri și întotdeauna mi-a lăsat impresia de om cu dare de mână. Am fost șocat când m-a sunat din închisoare. După aceea am aflat de ce era acolo. Ca să nu mai plătească câte 10. 000 de yuani pentru fiecare ISBN, și-a făcut copii ale ștampilelor de la peste zece edituri de stat și le folosea pentru a scoate ilegal cărți în numele lor. A primit zece ani de detenție. După ce-a ieșit, mi-a dat telefon, dar nu eram acasă. Mi-a lăsat vorbă că s-a întors în Guangzhou și după aceea n-am mai auzit de el.
Un altul care mi-a dat telefon din închisoare este un fost coleg de școală primară. Apogeul carierei sale a fost când a devenit directorul postului de televiziune din zona natală. El era cel care organiza întâlnirile cu foștii colegi când mă întorceam acasă și tot el plătea mâncarea și băutura cu bani publici. Era foarte mândru de el.
Societatea se împărțise deja între cei cu stare și cei mai amărâți, iar printre colegii invitați se aflau unii care-și
pierduseră locurile de muncă. Felul lui arogant de a vorbi și a se purta l-a scos din sărite pe un coleg șomer, au început să se certe și apoi s-au luat la bătaie. După
acest incident, când mă întorceam acasă, nu mai chema pe toată lumea la reuniune, le făcea restrânse, invitându-i numai pe cei care o duceau bine.
Am aflat că a intrat la închisoare de la fratele meu mai mare; fusese găsit vinovat de delicte economice. Și el m-a sunat din închisoare, la fel ca prietenul din Guangzhou, să mă roage să-i trimit directorului cărți cu autograf. Singura deosebire a fost că nu m-a rugat să le trimit direct directorului, ci soției sale, să le ducă ea când merge în vizită. După ce a ieșit, mi-a spus că
datorită cărților mele a primit cea mai bună muncă din penitenciar: a fost numit editorul revistei penitenciarului. Acum, până și deținuții care se purtaseră urât cu el încercau să-i câștige simpatia, pentru că cine publica în revistă beneficia de o reducere a pedepsei. L-am întrebat dacă bătăușii chiar erau în stare scrie ceva. Nu, nici vorbă, mi-a spus, plăteau pe cineva să scrie în locul lor și primeau textul când venea familia în vizită.
După ce a ieșit, și-a făcut o firmă de instalare de panouri solare, cu doi angajați temporari. Mi-a spus că
panourile solare cu pricina fuseseră proiectate chiar de el și că deținea drepturile de proprietate intelectuală.
Mi-a vorbit o oră întreagă despre ele, dar n-am înțeles decât că panourile lui sunt cele mai moderne din lume.
Acum câțiva ani, când m-am întors acasă, i-am dat telefon. A durat ceva până mi-a răspuns. Mi-a spus că
tocmai punea niște panouri la cineva, că era agățat cu o coardă de siguranță de un balcon la etajul 20 și că nu putea vorbi. O să mă sune el seara. Am închis telefonul și primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost că avea și el peste cincizeci de ani.
Într-o după-amiază, prin 2001, mergeam pe stradă în Beijing, când am primit un telefon. Era un necunoscut.
Mai întâi a vrut să știe dacă eu sunt Yu Hua, apoi s-a prezentat: lucra în departamentul de investigație a delictelor economice la Biroul de Securitate Publică din Beijing. Mi s-a părut ciudat să primesc un astfel de telefon, i-am spus că n-am comis niciun delict și l-am întrebat de ce mă sună. Firește că nu comisesem niciun delict, mi-a răspuns el, că dacă aș fi făcut-o, nu-mi dădea telefon, venea direct după mine. Am început să râdem amândoi. Mi-a spus că avea nevoie de la mine de niște informații necesare într-un dosar legat de o chestiune economică. Avea o voce destul de prietenoasă, așa că
am fost de acord să ne întâlnim a doua zi după-masă.
După ce am închis, mi-a venit în minte un nume: Lü Liang. În cunoscusem în 1988, acasă la editorul unei reviste literare. Lü Liang era pictor și scriitor. Mie
tocmai ce-mi ieșise primul volum de nuvele și editura voia să pună pe prima pagină o caricatură cu mine. Abia venisem din Zhejiang în capitală, cunoșteam câțiva editori și critici literari, dar nu știam niciun artist. După
câteva zile, Lü Liang m-a dus la Institutul de Arte Frumoase, la Xu Bing. Xu Bing locuia atunci în căminul de nefamiliști, într-o cameră de vreo zece metri pătrați.
M-am așezat, am început să vorbim, timp în care Xu Bing îmi creiona și portretul. Mi-a făcut două, într-unul păream gânditor, în celălalt, cerșetor. Mi-a plăcut cerșetorul, și la fel și lui Lü Liang. Am luat caricatura, am dat-o editurii, care a trimis-o la tipografie. După ce au folosit-o, au aruncat-o la gunoi. Acum doi ani, Xu Bing m-a întrebat dacă mai țin minte cum mă desenase.
Îmi pare teribil de rău că n-am făcut atunci o copie a caricaturii, să dau copia tipografiei și să păstrez eu originalul.
Xu Bing a plecat după aceea în Statele Unite. Eu mă
vedeam des cu Lü Liang, dar după ce și el a plecat în sud, n-am mai ținut legătura. Când ne-am revăzut în Beijing, se apucase să cumpere și să vândă acțiuni. Era 1996, o perioadă haotică, în care piața de acțiuni era controlată de speculanți. Speculanții cumpărau acțiunile ieftine, apoi răspândeau constant zvonuri pozitive despre companii și când acțiunile creșteau artificial, le vindeau discret și dispăreau de pe piață.
Știrile pozitive răspândite erau majoritatea minciuni; speculanții erau mai pricepuți decât noi, scriitorii, să
inventeze tot felul de povești. Am fost în biroul lui Lü Liang de la Xizhimen, din Beijing, când nu ajunsese încă
speculant, cumpăra și vindea acțiuni după cum mergea piața. Cât am stat la el în birou, telefonul a sunat continuu, primea informații despre tot felul de acțiuni.
Părea foarte priceput să aleagă ce acțiuni să cumpere și apoi dădea și el telefoane altora îndemnându-i să
cumpere și ei același fel de acțiuni.
După câțiva ani se mutase într-o vilă luxoasă. N-am fost la el acasă. Înainte să mă apuc de scris, am căutat pe internet informații despre el. Într-unul dintre articolele găsite, vila lui era descrisă astfel: „Lü Liang locuiește în complexul rezidențial de vile Steaua Nordului, din zona Satului Jocurilor Asiatice. Casele de acolo sunt considerate cele mai luxoase, este zona în care stau cei cu adevărat bogați. Acum doi ani, Lü Liang a scos vreo zece milioane ca să cumpere vila de la numărul 5, a dărâmat zidurile despărțitoare ale celor câteva zeci de camere și i-a cerut arhitectului să vină cu un plan în care
«să facă risipă de spațiu». După renovare, pe cele două
niveluri ale vilei de câteva aproape o mie de metri pătrați au rămas doar patru sau cinci camere, restul spațiului fiind ocupat de două camere de zi, una la parter și cealaltă la etaj, fiecare de câteva sute de metri
pătrați. Cele câteva piese de mobilier de calitate deosebită și ornamentele sunt aranjate așa încât să
scoată în evidență spațiul mare și caracterul unic al încăperii. Cei care vin în vizită sunt uluiți de perfecțiunea încăperilor”
Mânat de ambiții, Lü Liang nu s-a mai mulțumit să
cumpere și să vândă acțiuni, a devenit speculant, ba chiar unul dintre cei mai mari rechini de pe piață. Cea mai vestită ispravă a sa a fost să ia o companie listată
sub numele Kangda’er, care se ocupa cu creșterea găinilor, și să o transforme în Zhongke Venture, o companie biofarmaceutică high-tech. S-a folosit din plin de talentul său de scriitor, pentru că transformarea într-o firmă biofarmaceutică high-tech era o făcătură. Știrile despre reorganizare și transformare au apărut însă în buletinele companiei, au fost preluate de analiștii de piață, de instituții de analiza pieței și apoi publicate în rapoartele lor. Noua companie biofarmaceutică high-tech a apărut din neant, iar acțiunile au crescut de la 17
yuani, la 80 de yuani. Au urmat prăbușirea companiei Zhongke Venture și arestarea lui Lü Liang pentru delicte economice. Chipul lui a apărut pe copertele tuturor revistelor economice de la chioșcurile de ziare care împânzeau orașul, fiind caracterizat drept
„speculatorul Lü Liang”. Ori de câte ori ieșeam din casă
mă simțeam urmărit de privirea lui, pe care-o văzusem
