Drumul ales de mine o să ne dea fiori. În cei 58 de ani împliniți am trecut prin trei mari schimbări sociale și de fiecare dată rata sinuciderilor printre cei cu funcții oficiale a crescut. Prima a fost Revoluția Culturală, cu cea mai mare rată de sinucideri. Mișcarea inițiată de Mao Zedong a fost numită mai târziu o catastrofă. Mulți membri de partid s-au trezit într-o bună zi dați jos din funcții și deveniți din comuniști „exponenți ai puterii care merg pe drumul capitalismului” Chinuiți psihic și fizic, unii dintre ei au ales să-și pună capăt zilelor. În comuna din sudul Chinei în care locuiam eu, unii s-au spânzurat, alții au băut pesticide sau s-au aruncat în fântână. Fântânile de la noi sunt înguste, cine se aruncă
în ele cu capul în jos n-are nici cea mai mică șansă să
iasă viu. Pe la începuturile mișcării, o mulțime de oameni simpli și-au făcut propriile organizații numite
„centre de comandă ale revoluției proletare” și s-au autoproclamat comandanți. Ceilalți îi numeau rebeli.
Rebelii au reușit apoi să pună mâna pe funcții oficiale, dar cariera lor a fost de scurtă durată. Moartea lui Mao Zedong, revenirea lui Deng și încheierea Revoluției Culturale le-au dat rebelilor transformați în oficiali
sentimentul că se apropia o nenorocire. Se temeau că
vor avea soarta tragică a celor pe care i-au persecutat ei în timpul revoluției. Așa a început al doilea val de sinucideri, de data aceasta al rebelilor care acaparaseră
puterea. Nu au fost chinuiți fizic, ceea ce i-a împins la sinucidere a fost teroarea psihică. La noi în comună, unul dintre rebelii ajunși în funcție s-a sinucis aruncându-se în mare. Înainte să se sinucidă, a fumat țigară de la țigară și se vedea după mucurile care umpleau faleza cât de mult ezitase. Al doilea val de sinucideri a fost mult mai mic decât primul, pentru că
după ce Deng Xiaoping a pus mâna pe putere, nu a trecut la răzbunări politice, ci a lansat un program de reforme și deschidere, al cărui rezultat a fost minunea economică chineză din următoarele trei decenii.
Efectele negative ale acestei minuni sunt poluarea, decalajul economic și creșterea corupției.
La congresul Partidului Comunist din noiembrie 2011, Xi Jinping a fost numit secretar general și președintele Comisiei Militare, iar în martie 2012, Marea Adunare a Poporului l-a numit președinte. Așa a intrat China în era Xi Jinping, în care intensitatea și duritatea luptei anticorupție i-a luat pe mulți prin surprindere. A urmat cel de-al treilea val de sinucideri, de data aceasta al oficialilor care și-au umplut buzunarele în timpul dezvoltării economice. Unii au
constatat că ce semeni, aia culegi – când au aflat că sunt investigați, știau că nu mai au scăpare și au ales să-și pună capăt zilelor aruncându-se de pe clădiri sau în fața trenului, tăindu-și venele sau spânzurându-se. Pentru că sinuciderile au avut loc în perioada de investigație, nu după ce au fost reținuți, explicația dată de autorități este întotdeauna „depresia”, dar asta numai dacă nu sunt oficiali de rang înalt. În cazul acestora din urmă, explicația este alta. De pildă, anul trecut pe 23
noiembrie, după ce generalul Zhang Yang s-a spânzurat la el acasă, Ziarul Armatei de Eliberare a calificat actul drept, josnic”, pentru că „a ales sinuciderea ca să scape de pedeapsa dată de Comisia de disciplină a Partidului și de lege”.
Cele trei valuri de sinucideri par să arate că istoria se repetă, dar sunt de fapt eșecul și absența legii. La începutul Revoluției Culturale, organele de siguranță
publică au fost eliminate, nu mai existau parchete și tribunale, iar legea era doar un cuvânt golit de conținut.
Când s-au sinucis rebelii ajunși în funcții de conducere, tribunalele și parchetele abia începuseră să reapară, dar sistemul nu funcționa. În zilele noastre, sistemul ar trebui să fie sănătos și totuși este foarte anemic. Legea este mai presus decât autoritatea celor de la conducere numai pe hârtie, pentru că de multe ori ea este de fapt în mâinile lor. Când află că sunt investigați, unii aleg să
se sinucidă pentru că ei cred în putere, nu în lege. Pare o contradicție, dar nu este. Diferențele dintre cele trei valuri de sinucideri este că primele două au fost provocate de lupta politică de la începutul și sfârșitul Revoluției Culturale, iar cel de-al treilea este rezultatul corupției de după trei decenii de dezvoltare economică.
Unii consideră că lupta anticorupție e folosită de fapt pentru a elimina adversarii politici. Problema este câți funcționari cinstiți mai există astăzi? Ca să folosesc o vorbă din popor, toți au bube-n cap. Acum câțiva ani, un oficial din Comisia de disciplină îmi spunea că dacă
ar fi să-i alinieze pe toți oficialii și să-i împuște, precis ar fi unii care ar muri nevinovați; dacă ar împușca fiecare al doilea individ, ar scăpa mulți.
Cea de-a doua stradă pe care vreau să merg este cea a declinului familiei tradiționale și ascensiunii individualismului. În timpul lui Mao Zedong nu exista loc pentru individ. Dacă vreun individ voia să-și facă
cunoscute părerile, nu o putea face decât în mișcările colective precum Marele Salt Înainte, din 1958, sau Revoluția Culturală, începută în 1966. Trebuie însă să
fim atenți, pentru că în vâltoarea acestor mișcări părerile individului trebuiau să fie identice cu normele politice, o diferență oricât de mică ducea la nenorocire.
Circula și o comparație foarte la modă, cum că fiecare dintre noi este o picătură în fluviul socialismului. Dar
nu era ușor să devii o picătură. La noi în comună, în timpul Revoluției Culturale, era un individ extrem de activ, care mergea în fiecare zi la diverse demonstrații, stătea în primele rânduri, ridica mâna cu pumnul strâns deasupra capului și striga slogane ca „Jos cu Liu Shaoqi!” – Liu Shaoqi era chiar președintele Chinei și fusese denunțat. Într-o zi a încurcat sloganele și a strigat
„Jos cu Mao Zedong!”. Mulțimii i-a luat câteva clipe să
reacționeze, după care l-a trântit la pământ și apoi n-a mai avut parte decât de o viață mizerabilă, cu bătăi crunte și denunțare publică.
Singurul loc în care individul mai putea exista era în sânul familiei, numai acolo își putea exprima părerea sinceră. La baza societății nu stăteau legăturile dintre indivizi, ci dintre familii. Familia era cea mai mică
unitate socială și de aceea erau atât de importante valorile familiei tradiționale. Relațiile extraconjugale erau văzute ca un păcat și regulile morale ale vremii îi supuneau pe păcătoși la tot felul de umilințe, cum ar fi să meargă pe stradă cu capul ras pe jumătate sau chiar să intre la pușcărie pentru huliganism. Au existat în timpul Revoluției Culturale și soți care s-au denunțat unii pe alții sau părinți și copii care au rupt orice legătură, dar acestea erau mai degrabă excepții.
Majoritatea familiilor erau unite cum nu mai fuseseră
vreodată. Într-un climat extern de oprimare politică,
oamenii prețuiau nespus viața de familie pentru că era puținul care-i mai rămăsese individului. O prietenă îmi povestea că tatăl ei era profesor universitar și mama –
casnică. În timpul Revoluției Culturale, tatăl a fost denunțat pentru că se născuse într-o familie cu stare, mama, născută într-o familie săracă, a fost inclusă în rândurile revoluționarilor. Gărzile rebele i-au cerut să
divorțeze, dar ea a refuzat categoric. Nu numai că nu a vrut să divorțeze, dar de fiecare dată când soțul era criticat public, se așeza în primul rând și când începeau să-l lovească, se suia pe scenă și se lupta cu cei care-l băteau. Apoi, după ce era și ea plină de răni și de sânge, se întorcea la loc în primul rând, de-i făcea pe rebelii lași să nu mai aibă curajul să-i lovească soțul. După
Revoluție, tatăl i-a spus fiicei că dacă n-ar fi fost soția lui s-ar fi sinucis. Există multe asemenea povești despre cum s-au protejat membrii familiilor unii pe alții.
După moartea lui Mao Zedong, programul de reforme și deschidere lansat de Deng Xiaoping a dus la dezvoltare economică rapidă și a transformat societatea din temelii. Totul s-a schimbat: modul de gândire, stilul de viață, perspectiva asupra lumii, sistemul de valori.
Individul oprimat atâta timp a înflorit în societatea orientată spre profit. Inițial nu exista nicio contradicție între valorile individuale și cele ale familiei tradiționale, doar că dezvoltarea mult prea rapidă, în doar treizeci de
ani, ne-a făcut să cădem dintr-o extremă în cealaltă, de la constrângerea individului la libertatea lui absolută, de la o societate puternic politizată, la una în care cel mai important lucru este câștigul material. Înainte, din cauza constrângerilor sociale, singurul loc unde omul se mai putea bucura de puțină libertate era familia. Astăzi, constrângerile au dispărut și odată cu ele a dispărut și libertatea care făcea familia atât de importantă. Relațiile extraconjugale sunt ceva tot mai obișnuit și nu se mai rușinează nimeni de ele. Câți oameni de succes nu au amante? Am revent la obiceiul prost din perioada imperială de a avea soție și concubine, de parcă un ceainic trebuie să aibă în jurul lui cel puțin patru cești.
Cineva îmi povestea despre un om de afaceri care își cumpărase o clădire cu zece etaje, își instalase soția la primul etaj și nouă concubine – la celelalte, iar el hotăra după pofta inimii unde urma să-și petreacă seara.
În momentul în care familia a încetat să mai aibă o atât de mare importanță socială, tinerii au încetat și ei s-o mai prețuiască așa cum o făceau părinții lor. Valorile lor sunt mai degrabă legate de viața socială decât de familie. China a intrat în era comunicațiilor wireless, aplicațiile pentru telefoane mobile apar ca ciupercile după ploaie, la fel cum apar și starurile de pe internet.
Tinerii nu mai obișnuiesc să petreacă ore în șir în fața televizorului, acum și-au fixat privirile în ecranele
