Nostalgia pentru trecut este un sentiment care se răspândește tot mai mult în societatea chineză. Ea îmbracă diverse forme, dar două dintre manifestările ei sunt tipice. Una apare printre cei săraci. Deși China a devenit cea de-a doua mare economie mondială, mulți oameni n-au avut nimic de câștigat, viața lor a rămas la fel de grea. Așa că le e dor de trecutul în care toată
lumea era săracă, în care cuvântul „șomaj” nu exista în vocabular și unde oamenii cu adevărat bogați erau inexistenți. Salariul lui Mao Zedong era de 404, 8 yuani pe lună; tata și mama primeau împreună aproape 120
de yuani. Diferența dintre cei avuți și cei săraci nu era mare și nu ducea la instabilitate socială. Cealaltă
manifestare este caracteristică oamenilor bogați care au ajuns atât de sus, încât acum sunt în primejdie să se prăvălească în abis. Mi-a povestit cineva despre unul dintre bogătașii din Shanghai care făcuse avere foarte
repede pe căi necinstite – atunci când a aflat că urma să
fie arestat și trimis după gratii pentru tot restul vieții, s-a uitat pe geamul biroului său luxos la muncitorii care turnau fundația unei clădiri și a spus că ar fi vrut să fie unul dintre ei; munca era grea, banii puțini, dar așa n-ar mai fi trăit cu o teamă permanentă. Mulți oameni de afaceri și oficialii ajunși sus de tot își doresc să redevină
oamenii de rând care erau în trecut, când află că sunt pe punctul de-a ajunge în închisoare. Și aceasta este un fel de nostalgie față de vremurile trecute.
Oare dacă într-adevăr s-ar întoarce vremurile în care aproape că nu se găsea nimic și totul se dădea pe cartelă, în care aveai nevoie de cartele speciale pentru cereale, pânză de haine, carne, ulei, zahăr sau țigări, nostalgicii ar fi fericiți? Mă îndoiesc. Dorința celor săraci să ne întoarcem în trecut nu este rațională, este felul lor de a-și manifesta nemulțumirea față de societatea de astăzi.
Cât despre cei câțiva oameni de succes care regretă
trecutul când se văd în poarta pușcăriei, ce vor ei să
spună de fapt este că „dacă știam că ajung aici, nu m-aș
mai fi chinuit”
Mi-am amintit un banc care circulă zilele astea pe internet – inegalitatea socială arată astfel: femeia frumoasă spune „vreau un diamant” și îl primește; bărbatul cu bani spune „vreau o femeie frumoasă” și o are; eu spun „vreau să fac baie” și nu curge apă.
Am trăit vremurile în care voiai să faci duș și se oprea apa, îmi amintesc că mi s-a întâmplat de câteva ori să
mă săpunesc din cap până-n picioare și apoi să constat că nu mai curge apă. Dădeam cu pumnul în țeavă și încercam să-mi clătesc săpunul din ochi cu ultimele picături rămase pe țeavă, apoi așteptam răbdător să
vina apa, sperând că cerul este de partea mea. Nimeni nu se gândea că este o nedreptate socială să ți se oprească apa când faci duș; pe atunci nu existau bogați, așa că femeile frumoase nu primeau diamante și nici bogații nu aveau femei frumoase.
E greu să cuprind în câteva cuvinte schimbările Chinei cărora le-am fost martor. Oamenii văd în copii viitorul, așa că am să încerc să folosesc răspunsurile date de trei băieți din trei perioade diferite la întrebarea
„care este scopul vieții?”, ca să schițez parcursul Chinei în timp. Probabil că răspunsul băiatului din timpul Revoluției Culturale ar fi „revoluție și luptă”; băiatul din perioada anilor ’90 ar spune „carieră și dragoste”; alegerea celui de astăzi ar fi „bani și femei”.
6 septembrie 2018
Patru destine în patru decenii de reformă
Anul acesta se împlinesc patruzeci de ani de la lansarea politicilor de reformă și deschidere, patruzeci
de ani de transformări dramatice. În 1978 PIB-ul Chinei era de 367,8 miliarde de yuani, în 2017 depășise deja 82.712 miliarde. Economia chineză s-a dezvoltat cu o viteză uluitoare, dar la fel au crescut și prețurile. În 1993, când regizorul Zhang Yimou a cumpărat drepturile de ecranizare pentru romanul În viață mi-a plătit 50.000 de yuani. Soția mea și cu mine locuiam într-o cămăruță de 8 metri pătrați și suma ni se părea uriașă.
În primele zile am pus banii sub pernă și-i scoteam să
ne uităm la ei în fiecare seară înainte de culcare, spunându-ne mulțumiți că o să ne ajungă toată viața.
Abia după aceea i-am dus la bancă. Astăzi, dacă vrei să-ți iei o locuință în Beijing cu 50.000 de yuani, poate îți poți cumpăra un metru pătrat undeva hăt-departe.
Dezvoltarea economică a dus la schimbarea dramatică a societății. Sfârșitul Revoluției Culturale părea să semnaleze sfârșitul ideologiei de extremă
stânga și avansul ideilor liberale, al căror rezultat au fost incidentele din Tian’anmen, din 1989. Deznodământul momentului Tian’anmen a domolit entuziasmul politic al chinezilor și a urmat o perioadă în care toți s-au implicat în afaceri. Dintr-o societate în care politicul prima, am devenit o societate în care domnește banul, cu probleme tot mai mari de corupție, degradarea mediului și inegalitate economică. Ideologia de extremă
stânga pe care o credeam dispărută de mult a reapărut,
de parcă alergăm în cerc.
Părerea mea este că nu sunt normale nici societățile de extremă stânga, nici cele de extremă dreapta.
Normală este societatea noastră de astăzi, în care există
gândire de stânga, de dreapta, de extremă stânga sau de extremă dreapta, dar majoritatea sunt de centru.
Trebuie spus că extrema stânga de acum este diferită de cea din timpul Revoluției Culturale, pentru că nu mai este sprijinită orbește de guvern. Nu de mult, sindicatul independent organizat de muncitorii de la compania Jasic Technology din Shenzhen a fost interzis. Toate sindicatele din China sunt subordonate Partidului Comunist, șefii de sindicat fiind numiți de guvern.
Muncitorii de la Jasic nu voiau un sindicat supus autorităților, voiau sindicatul lor, iar cei care au ieșit în sprijinul muncitorilor când aceștia au avut de-a face cu poliția nu au fost activiști de stânga iubitori de libertate democratică, ci indivizi care se autoproclamau adepți ai lui Mao Zedong. Se poate vedea de aici că formele sociale de astăzi sunt foarte complexe și întortocheate.
Deși tema articolului de față este destinul individual în fața atâtor schimbări, am vrut să creionez puțin fundalul pe care are loc transformarea.
Tinerii din ziua de astăzi sunt foarte diferiți de noi, cei care am dus o viață complicată. Când eram noi tineri, interesul pentru literatură sau experiențele similare ne-
au adunat la un loc, apoi schimbările sociale ne-au risipit, unii s-au apucat de comerț și s-au îmbogățit sau au intrat în politică și au funcții înalte, alții au intrat la închisoare sau continuă să scrie. Sunt și unii care din păcate ne-au părăsit.
Trebuie să fiu cu mare băgare de seamă când scriu despre destinul unui om, să am grijă să văd despre cine pot să scriu și despre cine nu, ce nume trebuie să trec sub tăcere și pe care pot să-l spun direct, fără ocolișuri.
Am nevoie și de un unghi din care să privesc lucrurile și, după ce m-am gândit mult, am ales închisoarea, pentru că viața cu suișuri și coborâșuri a multora dintre cei pe care i-am cunoscut i-a purtat și pe acolo, din diverse motive. Am să vă vorbesc despre patru oameni; cu unul mai țin legătura, de alți doi nu mai știu nimic, iar ultimul a murit anul trecut.
Într-o seară de la sfârșitul anilor ’90, am primit un telefon de la un prieten editor din Guangzhou. Am crezut că era în Beijing, când colo, îmi spune că are de ispășit o condamnare și că mă sună din închisoare. Am înlemnit. M-a rugat să-i trimit câteva dintre cărțile mele directorului închisorii. Am luat repede un creion și hârtie, am notat numele directorului și adresa și, înainte să închidă, m-a mai rugat o dată să nu cumva să uit să
