la chioșcurile de ziare. A fost un caz important și se zvonea că guvernul dăduse undă verde investigatorilor să meargă până la rădăcina problemei. Dar, foarte straniu, când mai erau doar câteva zile până să ajungă
la închisoare, Lü Liang a dispărut și nu s-a mai știut nimic de el.
Apoi am primit telefonul despre care v-am spus.
Când a fugit, Lü Liang nu și-a luat cu el agenda telefonică, în care avea sute de numere, inclusiv al meu.
Au venit la mine acasă doi polițiști tineri, s-au legitimat politicoși și au început să mă chestioneze. Unul întreba, celălalt nota. M-au întrebat mai întâi unde l-am cunoscut pe Lü Liang, apoi au continuat încercând să
afle tot felul de alte informații, iar la final au vrut să știe când îl văzusem ultima dată. Cu mai bine de un an în urmă ne întâlniserăm întâmplător la un concert. Mi-au dat să citesc însemnările, să mă asigur că nu sunt greșeli, apoi mi-au cerut să semnez și să-mi pun amprenta.
Păreau foarte obosiți. Probabil că în agenda telefonică a lui Lü Liang erau două, trei sute de numere de telefon, iar ei trebuiau să-i viziteze pe toți. Un prieten de-al meu, profesor la universitate, se întâlnise o singură dată cu Lü Liang și făcuseră schimb de numere. Când s-a întors în țară după o serie de prelegeri în străinătate, nici n-a apucat să coboare bine din avion că a și primit telefon să meargă la poliție să dea declarații.
Abia după vizita celor doi polițiști am aflat că Lü Liang fugise. I-am întrebat cum a reușit. Nu mi-au răspuns. La plecare mi-au lăsat un număr de telefon, cu rugămintea să-i anunț imediat ce ia legătura cu mine. La vreun an după aceea, unul dintre ei m-a sunat să mă
întrebe dacă mă contactase. Nu mă contactase. M-a rugat să-i anunț dacă o va face. Am spus că îi voi anunța. L-am rugat să mă anunțe și el pe mine dacă îl găsesc. A încuviințat.
Ulterior am aflat și cum reușise Lü Liang să scape –
nu de la el însuși, ci de la un prieten implicat în acest caz. Înregistrarea video din seara în care a dispărut Lü Liang arată că polițiștii însărcinați cu supravegherea ațipiseră pe canapea, iar el și-a pus pe umeri o haină
veche, a deschis ușa și s-a făcut nevăzut în bezna nopții.
Probabil că toți polițiștii care ar fi trebuit să-l supravegheze au fost sancționați disciplinar, doar că
dacă ar fi să comparăm sancțiunea cu beneficiile materiale obținute că l-au lăsat să plece, probabil că
sancțiunea este mult mai mică.
După dispariția lui Lü Liang, când cei care l-am cunoscut ne mai întâlneam unii cu alții, mai vorbeam despre el. Cineva spunea că fugise în străinătate și că
începuse o nouă viață, cu un alt nume. Altă variată era că fusese ucis de grupuri de interese și incinerat ca să i se piardă urma. Anul acesta am fost la masă la un
prieten cu care nu mă mai văzusem de mult și am adus vorba de Lii Liang și de cele două posibile explicații.
Prietenul s-a uitat la mine și mi-a spus foarte calm că
nici nu murise și nici nu era în străinătate, locuia la Beijing, cu un alt nume și un nou buletin. Am rămas ca trăsnit. Cu câțiva ani înainte, a continuat prietenul, Lii Liang apăruse brusc la el în birou, speriindu-l, și-i dăduse un raport scris de el, dar nesemnat, cu rugămintea să găsească o cale ca acel raport să ajungă la liderii guvernului. Era un raport cu sugestii despre cum putea fi susținută creșterea economică în China. Lü Liang n-a zăbovit mult, doar i-a înmânat hârtiile cu pricina și a plecat. Nu l-a mai văzut de atunci. Când am auzit toate astea am simțit un fior pe șira spinării. În China multe lucruri se petrec la adăpostul întunericului, dar noi vedem numai ce se întâmplă ziua, pe lumină.
În încheiere, cred că ar trebui să vorbesc puțin despre Liu Xiaobo și cum a trecut el de la literatură la politică.
Perioada cuprinsă între octombrie 1976, sfârșitul Revoluției Culturale, și octombrie 1986 a fost numită
deceniul noii literaturi, iar la finalul acestui deceniu, Institutul de Cercetări Literare al Academiei de Științe Sociale a organizat o conferință la care participanții au lăudat care mai de care cele scrise în deceniul abia încheiat. Când a luat cuvântul, Liu Xiaobo a fost
singurul care a negat tot ce spuseseră antevorbitorii lui, argumentând că de fapt nu se scrisese nimic valoros. A devenit faimos peste noapte. La vremea aceea obținuse doar un doctorat în literatură de la Universitatea Normală din Beijing, dar discursul său de la conferință
l-a catapultat direct în rândurile criticilor literari faimoși.
Destinul lui Liu Xiaobo a început să se schimbe odată
cu incidentele din Tian’anmen. El, Hou Dejian, Gao Xin și Zhou Duo erau cunoscuți sub numele de „cei patru oameni nobili din Piața Tian’anmen” 30. În zorii zilei de 4 iunie, când armata a ajuns în piață cu intenția să o evacueze, Liu Xiaobo și colegii săi au negociat cu armata și i-au convins pe studenți să plece, evitând vărsarea de sânge.
În 2003, când eram în Statele Unite, am văzut documentarul Tian’anmen. În fața camerei de luat vederi, Liu Xiaobo a povestit cum ei patru s-au dus în piață cu intenția de a-i convinge pe studenți să renunțe la greva foamei și să plece de acolo, dar atmosfera revoluționară le-a schimbat intențiile inițiale și, în loc să-i convingă pe studenți să se retragă, s-au așezat alături de ei și au intrat în greva foamei. Înțeleg foarte 30 Termenul folosit aici este junzi, care denotă un cărturar confucianist foarte învățat și un model de comportament moral. Termenul este adesea tradus în română ca „om nobil" sau „om ales".
bine de ce și-au schimbat atitudinea. Eram și eu atunci în Beijing și cunosc atmosfera din piață, îți făcea sângele să clocotească.
Teoria mea este că dacă n-ar fi existat momentul Tian’anmen în 1989, Liu Xiaobo ar fi devenit profesor universitar de literatură și conducător de doctorate. Dar schimbarea socială i-a modificat și lui destinul, și așa a pornit-o pe alt drum.
Pe 10 iulie, anul acesta, am primit un mesaj de la un prieten care locuiește în Suedia: Liu Xia, soția lui Liu Xiaobo, este în avion spre Berlin.
Am cunoscut-o pe Liu Xia când avea 20 și ceva de ani.
Și eu aveam tot atât. Era căsătorită cu un prieten de-al meu și locuiau în zona Shuangyushu, din vestul capitalei, într-un apartament mic de tot, cu două
cămăruțe. Într-o seară, undeva prin noiembrie sau decembrie 1988, am plecat de acasă din Shilipu, de la est, și am schimbat câteva autobuze până am ajuns la ei.
Pregătiseră tot felul de bunătăți, dar nu mai știu ce am mâncat, pentru că altceva m-a făcut să țin minte seara aceea. Ne-am uitat la filmul Fragii sălbatici, al lui Ingmar Bergman. Caseta fusese folosită de prea multe ori și din când în când pe ecranul televizorului apăreau niște dungi negre. Filmul lui Bergman m-a zguduit, era un film cum nu mai văzusem niciodată. Deși Revoluția Culturală se încheiase cu 12 ani în urmă, mulți dintre
noi continuau să trăiască într-un vacuum artistic. Filmul lui Bergman m-a făcut să simt că era primul film adevărat pe care îl văzusem vreodată, că tot ce văzusem până atunci nu merita să se numească film. Nu exagerez deloc când vă spun că eram copleșit de emoție. Am plecat târziu și n-am stat în stație să aștept autobuzul, am luat-o pe jos douăzeci și ceva de kilometri – a fost singurul mod în care am putut să mă mai liniștesc.
Cei doi au divorțat peste câțiva ani, iar eu n-am mai văzut-o pe Liu Xia. Acum vreo douăzeci de ani, cineva mi-a spus că s-a recăsătorit cu Liu Xiaobo. Am fost puțin surprins pentru că știam că Liu Xiaobo era și el divorțat și era prieten bun cu fostul soț al lui Liu Xia, mergea des la ei în vizită.
Se poate spune despre căsătoria lor că a fost decisă de soartă. Nu se mai văzuseră de ani buni, nu ținuseră
legătura, până când s-au întâlnit într-un tren. Liu Xiaobo a întrebat-o pe Liu Xia ce-i mai face soțul, ea i-a răspuns că nu știe, divorțaseră de câțiva ani. Liu Xia l-a întrebat despre soția lui, nici el nu știa, și el divorțase de câțiva ani. Au urmat niște clipe de tăcere, iar după aceea Liu Xiaobo i-a propus să se mute împreună. Liu Xia a acceptat bucuroasă. În varianta asta, așa cum am auzit-o eu, este o poveste deopotrivă realistă și romantică, dar nu am cum să știu cât de adevărată e.
În 1993, un prieten producător de film ne-a invitat la
