telefoanelor. Emisiunile de pe internet sunt în mare vogă – actorii rostesc câteva replici cu aluzii sexuale, actrițele sunt seducătoare, iar spectatorii le donează
bani ca să arate că îi plac. A și apărut în presă un articol despre un tânăr care a furat banii puși deoparte de soția sa însărcinată pentru viitorul copil și i-a donat unei femei cu care flirta pe internet. Emisiunile de pe internet țineau în general una sau două ore, apoi au devenit la modă emisiunile rapide de două, trei minute, pentru ca în cele din urmă secvențele de douăzeci și ceva de secunde să ia cu asalt întreaga țară. Trecerea de la emisiuni de o oră, două la secvențe de douăzeci de secunde arată cât de rapid este ritmul de viață al tinerilor. Am cunoscut un tânăr care a întâlnit o fată
într-un tren. La finalul călătoriei deciseseră să se căsătorească, iar o lună mai târziu au divorțat. Acum sunt foarte la modă „căsătoriile-fulger” sau „divorțul-fulger”, adică te căsătorești și divorțezi cu viteza fulgerului. Dar nu numai tinerii sunt așa, ci și unele persoane de vârsta mea. Să divorțezi și să te recăsătorești a devenit normal. Când mă văd cu prieteni pe care nu i-am văzut de mult timp, nu-i mai pot întreba pur și simplu ce le mai fac soția sau soțul, pentru că se prea poate să nu mai fie împreună.
E timpul să mă îndrept și către străduțe. O să încep cu budismul și templele. În timpul Revoluției Culturale
templele au fost închise, unele chiar distruse. Gărzile Roșii au rupt capetele și mâinile tuturor statuilor lui Buddha de la noi din comună și au preschimbat templele în depozite. După revoluție, templele distruse au fost refăcute și și-au redeschis porțile. Îmi aduc aminte că în anii ’80, când intram într-un templu, în fața sălii principale erau două vase mari din aramă în care se ardeau bețișoarele de tămâie, pe unul scria „bogăție”, iar pe celălalt – „pace și liniște” Vasul pentru bogăție era plin de tămâie care ardea strașnic, pe când din celălalt se ridica timid doar un firicel de fum. Erau anii de început ai reformelor, oamenii erau încă săraci și dacă
nu aveai bani, ce puteai face cu pacea și liniștea? Astăzi dacă intri într-un templu, fumul care iese din vasul pentru pace și liniște este la fel de gros precum cel din vasul pentru bogăție. După ce-am făcut ceva bani, pacea și liniștea au devenit extrem de importante.
În ziua de azi, în templele budiste e mare zarvă și tămâia arde necontenit, dar în cele daoiste bate vântul.
Acum câțiva ani, l-am întrebat pe un călugăr daoist cum se face că budismul venit din afară este mai popular decât daoismul chinezesc. Răspunsul lui a fost scurt și la obiect: „Budismul are bani, daoismul nu” Am fost puțin uluit, dar cele spuse de călugăr reflectă realitatea societății chineze contemporane – banii și interesul au devenit motorul societății după Revoluția Culturală. În
anii ’80 ai secolului trecut au avut loc câteva mișcări studențești, culminând cu Tian’anmen, în 1989. La demonstrații au participat nu numai studenți, ci și oameni veniți din toată țara. Au ieșit în stradă pentru că
le păsa de soarta Chinei, pentru că voiau libertate democratică. Și acum există oameni care protestează, dar incidentele de masă, cum le numește guvernul, sunt mult mai mici și complet diferite de cele din anii ’80. Nu au nimic de-a face cu libertatea democratică, sunt menite doar pentru a proteja interesele unora. Acum câțiva ani, Departamentul de educație al provinciei Jiangxi a informat pe site-ul oficial că urmează să
crească numărul de locuri în facultăți alocate studenților din zonele sărace din vestul țării. Știrea i-a nemulțumit pe toți părinții ai căror copii urmau să dea la facultate. De teamă că măsura le va afecta odraslele, au ieșit în stradă. La fel s-a întâmplat și la Shanghai, unde pensionarii au demonstrat împotriva alocării fondurilor sociale ale orașului către zonele mai sărace, fiindcă asta i-ar fi afectat, însemnând mai puțini bani pentru ei.
Trebuie spus că incidentele de masă tot mai numeroase au la bază motive istorice, dar și probleme sociale. De ce există în ultimii ani tot mai mulți foști soldați care vin să depună petiții? Ce-i drept, este o problemă pe care am moștenit-o, dar guvernul nu se
poate scutura de orice responsabilitate. În anii ’80, dacă
aveai o sută de yuani salariul, erau o groază de bani, azi cu o mie de yuani abia îți duci zilele. Diferențele dintre ce primesc cei care se ies acum din armată și cei care s-au retras în trecut sunt extrem de mari și îi fac pe aceștia din urmă, care și-au vărsat sângele și au fost răniți pentru țară, să considere că nu primesc respectul și recompensele cuvenite.
Protestul șoferilor de camion de anul acesta este rezultatul competiției necruțătoare, nu numai în transportul de marfă, ci și în celelalte ramuri de afaceri.
A devenit ceva obișnuit să împingi prețul cât de jos posibil pentru a primi cât mai multe comenzi. În 2010, am fost în Africa de Sud la Campionatul Mondial de Fotbal și peste tot am văzut vuvuzele. La plecarea din Johannesburg, mi-am luat și eu una din aeroport și am dat pe ea echivalentul a o sută și ceva de yuani. Acasă
am observat că era fabricată în China. Inițial, compania care le-a fabricat a cerut 5 yuani pe bucată, dar au apărut din ce în ce mai multe firme care au oferit prețuri mai mici, așa că la final a ajuns să coste 2, 2 yuani, deși prețul de producție era de 2 yuani bucata. Rezultatul acestui tip de competiție este că profitul scade, iar cei care suportă consecințele sunt muncitorii. De cele mai multe ori, programul prelungit de muncă nu înseamnă și bani mai mulți.
Alte două străduțe pe care vreau să merg sunt cea a inovației și cea a nostalgiei. Să purcedem mai întâi pe cea a inovației. Chinezii nu au nici cea mai mică
problemă să se adapteze repede la noile tehnici sau stiluri de viață, încât pare că între vechi și nou nu există
niciun fel de distanță. De pildă, la câțiva ani după ce au apărut plățile cu mobilul, aproape că nu mai există
telefon fără aplicațiile Alipay sau Wechat, și fie că
vorbim de supermarketuri sau de instituțiile de stat, fie că este un mall sau un chioșc de la colț de stradă, aproape că nu există loc unde codurile QR pentru cele două aplicații să nu fie la vedere. Clienții își scot telefoanele din buzunar, scanează liniștiți codul și tranzacția-i gata. Eu n-am mai folosit cash sau carduri în China de peste un an, este mult mai ușor să plătesc cu telefonul. Acum câteva zile, Allan Barr, traducătorul meu de limba engleză, a sosit la Beijing și soția mea și cu mine l-am invitat la masă. Am plătit cu telefonul, dar a apărut o problemă când am scanat codul. Suma mi-a fost returnată imediat, iar casierul m-a rugat să mai scanez o dată. Brusc am simțit nevoia să plătesc cash.
Am scos câteva bancnote din buzunar, le-am întins casierului și când am primit restul, am avut un sentiment straniu de noutate. Mulți chinezi ies la cumpărături fără numerar sau card; telefonul mobil este suficient să rezolvi tot ce trebuie. Până și cerșetorii sunt
în pas cu vremurile, mai vezi pe câte unul care are agățat de haine codul QR și-i roagă pe trecători să-l scaneze să le dea și lor câțiva bănuți.
Toate acestea au loc în condițiile în care acum treizeci de ani, când plecau în delegație, multora le era frică să
nu li se fure banii și-i vârau în chiloți, locul cel mai sigur.
Aveau un buzunăraș cusut în interiorul chiloților, cu nasture, să stea închis. Când trebuiau să plătească, își băgau mâna înăuntru, cotrobăiau puțin și scoteau cât era nevoie, fie o bancnotă de 5 mao29, fie un yuan, pe care le deosebeau după mărime. Doamnele căutau un loc mai adăpostit și cotrobăiau mai delicat, dar mai era câte un bărbat care nu se jena de nimeni, deși poate erau și femei de față, își vâra mâna în chiloți și începea să
scormonească. Dacă s-ar mai întâmpla așa ceva în ziua de astăzi, ar fi acuzat de hărțuire sexuală.
Nostalgia îmi amintește de ochii unui câine. Procesul de urbanizare este atât de rapid, că totul se transformă
cât ai clipi. Când eram copil, districtul nostru avea 300.000 de locuitori, iar comuna – puțin peste 8000.
Acum sunt 380.000 de locuitori în district și peste 10.000
în comună. Autoritățile au luat terenurile agricole ale țăranilor și le-au folosit pentru extinderea zonelor urbane sau le-au alocat zonelor industriale ca să atragă
29 5 mao = 0, 5 yuani.
investiții externe și să-și crească propriile venituri din taxe. Mult pământ a fost vândut scump dezvoltatorilor imobiliari, iar acum ogoarele s-au umplut de blocuri de locuințe. Modul acesta de urbanizare creează o groază
de probleme, printre care și cele legate de mutarea țăranilor la bloc. După ce li s-a luat pământul și li s-au dărâmat casele, țăranii au trebuit să se mute în apartamentele de bloc primite compensație. Cei bogați au primit și câte trei, patru apartamente, ei locuind într-unul singur și pe celelalte dându-le în chirie. Au fost și țărani care au primit compensații însemnate în bani.
Dar cum să se adapteze la oraș? Ce fac acești oameni obișnuiți cu munca fizică după ce aceasta dispare?
Devin șoferi de taxi, își deschid un magazin sau ajung să joace mahjong toată ziulica. Sunt câte unii care au pierdut toată avuția la jocurile de noroc. Cazinourile ambulante apar în toate cartierele nou-construite în care se mută țăranii deposedați, întrucât se știe că țăranii au bani din compensații. În China cazinourile sunt ilegale.
Așa-numitele cazinouri ambulante sunt de fapt niște indivizi cu valize doldora de jocuri de noroc, care fac tot posibilul să pătrundă în casele țăranilor. Sunt într-un permanent joc de-a șoarecele și pisica cu poliția, azi își deschid valizele în casa unuia, mâine – în a altuia.
Dar oare cum este viața la celălalt capăt? La capătul despre care vorbesc se află țăranii care au rămas fără
pământ, dar încă nu le-a fost demolată casa. Spre deosebire de orășeni care văd în câine un animal de companie, țăranii îl țin de pază și când trebuie să se mute la bloc nu îl iau cu ei, că nu mai are ce păzi. Am văzut niște imagini de ți se rupea inima, cu câini numai piele și os rămași singuri să păzească o casă pustie. Îi vezi alergând de colo până colo, cocoțându-se în locurile mai înalte și uitându-se în zare cu ochii plini de speranță, doar, doar or zări trecutul întorcându-se.
