Limbă romanică, desigur, prin fondul principal de cuvinte, ca şi prin cea mai mare parte a structurilor gramaticale, altminteri însă extrem de amestecată, cea mai puţin latină, se poate spune, dintre limbile romanice. E, de altfel, sirigura limbă a acestei familii izolată în spaţiul răsăritean al continentului, complet detaşată de blocul compact al romanităţii occidentale, acesta din urmă reunind, ca limbi principale, italiana,
12 Românii şi Europa: o istorie surprinzătoare franceza, spaniola şi portugheza. O insulă latină
pierdută într-o mare slavă, potrivit unei cunoscute expresii. În limbi!� romanice occidentale,elementul „nelatin" (germanic, în franceză şiitaliană, şi predominant arab în Peninsula Iberică, urmare a secolelor de stăpânire islamică)a lăsat o amprentă mai puţin profundă, departeoricum de infuzia masivă şi de diversitatea influenţelor de tot felul, atât de caracteristice limbii române. 1
Depinde, desigur, şi de felul cum numărăm.
Alexandru Cihac, autorul primului dicţionaretimologic al limbii române (publicat între 1870
şi 1879), o lucrare în genere apreciată de specialişti (în ciuda unor greşeli şi exagerări), a procedat la o numărătoare cu rezultat surprinzător,mai ales în contextul curentului latinist din epocă,susţinător al desăvârşitei latinităţi a poporuluiromân şi a limbii române. Cihac număra 5.765
de cuvinte (totuşi, cam puţine), dintre care doar1.165 de origine latină, 2.361 slave (aşadar, dublufaţă de fondul latin), 965 turceşti, 635 greceşti,589 maghiare şi 50 albaneze. Cu alte cuvinte, 1. Despre trăsăturile limbii române, în comparaţie cu ale celorlalte limbi romanice, a se vedea remarcabila lucrare a lui Carlo Taglavini, Originile limbilor neolatine, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977 (traducere după Le origini delte lingue neolatine, ediţia a VI-a, Casa Editrice prof. Riccardo Patron, Bologna, 1972).
