Multe platforme încurajează actualizările constante și discuțiile sau comentariile nesfârșite. Dacă lași să treacă câteva ore înainte să verifici din nou Twitterul, ai putea să nici nu mai înțelegi glumele și comentariile sarcastice, pentru că ai ratat o postare inițială devenită virală. Asta hrănește o frică atât de comună, aceea de a fi străin. Ne aduce înapoi la reîmprospătarea, din nou și din nou, a aplicației.
Exploatând această frică, ce fac, de fapt, designerii de programe este să se conecteze la aceste mecanisme vechi de supraviețuire. În secolele trecute, abilitatea noastră de a rămâne în alertă la potențialele pericole a făcut deseori diferența dintre viață și moarte. Impulsul de a avea cea mai actuală informație este primordial. După cum scria psihologul clinician Anita Sanz pe Quora, există o regiune în creier care este responsabilă să ne avertizeze atunci când
nu primim toată informația de care avem nevoie sau dacă suntem excluși din comunitate.
„Acea parte specializată a creierului“, scrie ea, „este parte a sistemului limbic, amigdala, a cărei atribuție este să detecteze dacă ceva ar putea fi o amenințare pentru supraviețuirea noastră. Lipsa informațiilor vitale sau impresia că persoana nu face parte din grupul central este de ajuns pentru ca amigdala multor indivizi să provoace un răspuns de stres sau de activare sau un răspuns de tipul luptă-sau-fugi.“
Aceasta este o forță puternică ce ne încurajează să ne tot întoarcem pe Facebook o dată la 20 de minute, pentru că o forță primordială ne face să
credem că este o metodă eficientă de a rămâne informați și, prin urmare, în siguranță. Amigdala acordă prioritate Twitterului de frică. În mod subconștient, credem că a rămâne la curent pe rețelele de socializare este cea mai bună opțiune a noastră: mai eficientă și mai sigură.
După cum am spus mai devreme, primirea rapidă a informației nu conduce la reflecție sau la raționalizare. Atunci când „frunzărim“ știrile în timp ce scanăm rețelele de socializare, suntem în stare să ne accesăm doar procesul de gândire automată și instinctivă. Gândim predictibil și deci facem erori de gândire. Nu punem sub semnul întrebării presupunerile și nici nu observăm erorile de logică. Prea des, luăm informațiile false și le răspândim.
Pe măsură ce mă lupt cu propria dependență și mă împac cu felul în care tehnologia a interferat cu relațiile mele personale, este liniștitor să descopăr că mulți dintre prietenii mei trec prin aceleași stări. Dacă așteptările prietenilor noștri ne impulsionează măcar unele dintre dependențe, poate că
putem decide împreună să schimbăm aceste așteptări.
Cercetările sunt destul de clare pe acest subiect. Instrumentul de productivitate de cea mai înaltă tehnologie construită în ultimii 20 de ani afectează negativ calitatea vieții noastre. Aceasta este o problemă globală
care provoacă îngrijorări din India până în Olanda și din Brazilia până în China.
E evident, în lumina chinurilor mele și ale multor altor oameni, că aceasta nu este doar o problemă a tinerilor. Termenul tehnic pentru dependența de
telefon este nomofobie sau frica de a rămâne fără telefon. Chiar și seniorii sunt predispuși la ea. Designerii de programe au avut atât de mult succes în a ne capta atenția, încât 10% dintre oameni recunosc că-și verifică telefonul în timpul sexului și 12% spun că s-au uitat la telefon când erau în duș. (Să
sperăm că erau dispozitive rezistente la apă.)
Pe măsură ce utilizarea rețelelor de socializare și a tehnologiei a crescut, la fel s-a întâmplat și cu singurătatea, izolarea socială și suicidul.
Dar nici una dintre toate acestea – aplicațiile adictive și teama de a rata lucruri – nu prea ar avea succes dacă n-ar fi accentul pus în prezent pe productivitate și eficiență care au început să ne domine viețile încă din secolul al XIX-lea. O persoană care-și poate lăsa telefonul acasă înseamnă că
nu e o persoană importantă, nu-i așa? Copiii își văd părinții că răspund la e-mailuri la masa de seară și fac presupuneri despre importanța relativă a mesei versus e-mailul. „Mulți tineri adulți se întorc spre ecrane pentru că simt că
este singura metodă autorizată de recreere într-o cultură a muncii constante“¹⁴⁹, spune Rachel Simmons de la Smith College.
Această cultură a muncii constante a existat înainte ca Nokia să scoată primul smartphone. A existat dinainte de Microsoft Windows sau iMac. Când cauți ceva pe care să dai vina pentru starea de stres, anxietate și izolare socială
actuală, poți începe cu tehnologia, dar trebuie să sfârșești cu mediul de lucru.
Biroul este locul unde a început disfuncția, nu internetul.
Tehnologia este o unealtă care ar trebui să fie folosită pentru sarcini specifice, apoi dată deoparte. Dacă folosești rețelele de socializare ca să ții legătura cu prietenii și cu familia, verifică-le o dată pe zi, apoi întoarce-te la viața ta. În acest moment, mașinăriile noastre ne-au întemnițat, dar avem puterea de a ne elibera și de a scăpa de sub dominația lor.
Chiar dacă am face asta acum – dacă ne-am exercita controlul asupra dispozitivelor și ne-am limita folosirea rețelelor sociale – problemele de la bază n-ar dispărea, la fel cum deconectarea tuturor dispozitivelor nu m-a făcut mai puțin anxioasă și nici nu m-a eliberat de sentimentul de epuizare.
Acesta este motivul pentru care tehnologia nu este problema. Pentru că este simptomul.
Cu toate că nu putem trage o linie directă de la apariția telefonului inteligent și a rețelei de socializare până la creșterea izolării sociale, există, în mod categoric, o corelație. Potrivit unui studiu din Cigna, cei mai izolați și singuri dintre noi sunt cei mai pricepuți la tehnologie: tinerii născuți la jumătatea anilor 1990.
Este important de notat distincția dintre singurătate și a fi singur. Oamenii care interacționează regulat cu ceilalți, care conversează cu colegii de muncă
și care le trimit mesaje prietenilor pot părea că au o viață socială plină, dar ar putea să sufere în secret de pe urma efectelor izolării sociale.
Această problemă este una în care percepția chiar este realitate. Izolarea percepută este singurătate, iar numărul oamenilor care spun că nu au prieteni apropiați este în creștere.
Singurătatea este provocată de lipsa contactelor intime, contacte care rareori se găsesc online. Poate că Facebook crește dramatic numărul de interacțiuni sociale pe care le ai pe parcursul unei singure zile, dar scade numărul conexiunilor semnificative. Printre toate meme-urile noastre despre cât de mult ne place să ne anulăm planurile și despre cum preferăm să evităm apelurile telefonice se află mărturia tristă a vieții de secol XXI.
Sutele de prieteni de pe Facebook și grămada de urmăritori de pe Twitter nu umplu golul interior. Interacțiunea digitală, pur și simplu, nu este același lucru cu a vorbi cu cineva sau a petrece timp cu o persoană în carne și oase.
Când cineva te salută cu mâna sau cu un zâmbet, asta îți creează sentimentul de conectare socială care, de obicei, nu apare în urma unui „îmi place“ de pe Instagram.
Ce se aplică la conexiunile digitale se aplică și la birou. Nici relațiile cu colegii nu satisfac nevoia de interacțiune intimă. Acele prietenii sunt deseori dependente de slujbă, ceea ce înseamnă că angajatorul are controlul suprem.
Interacțiunile tale au loc la muncă și sunt deseori despre locul de muncă.
Dacă ești concediat, probabil că n-o să mai vezi persoana aceea niciodată. Se întâmplă rar ca o relație de la muncă să-ți ofere aceeași stabilitate și acceptare ca o legătură pe care ai putea-o stabili cu cineva care va mai vorbi cu tine și dacă te angajezi în altă parte.
Printre multele schimbări aduse de atenția noastră din ce în ce mai crescută
asupra muncii, a productivității și a eficienței, lipsa prieteniilor care se dezvoltă de-a lungul timpului și care sunt, prin definiție, ineficiente este, probabil, cea mai dăunătoare. Mediile de lucru nu sunt familii, iar colegii nu sunt prieteni intimi. Să vorbești pe Twitter cu un prieten câte 140 de caractere pe mesaj poate să fie incredibil de eficient, dar, în final, are prea puțină
valoare emoțională. Pentru a avea genurile de relații de care avem nevoie, va trebui să începem să tragem alte linii de graniță între birou și acasă.
Știm care e problema; acum e momentul să vorbim despre soluții.
Mâncare lentă, ca antiteză a mâncării fast-food pe care o prepară restau-rantul McDonald’s (n.tr.)
Myron Medcalf și Dana O’Neil, „Playground Basketball Is Dying“, ESPN, 23 iulie 2014
