Până în secolul XX, oamenii aveau de-a face cu doar vreo câteva zeci de persoane în toată viața lor. Suntem mai sănătoși atunci când avem un număr redus de confidenți, un număr puțin mai mare de prieteni buni, un număr mai mare de cunoștințe și tot așa, nu zeci și zeci de „prieteni“ online și aproape nici o prietenie intimă. În 1985, americanii raportau că au trei confidenți apropiați. Până în 2004, cifra scăzuse la doi, iar aproape unul din patru spune că nu are pe nimeni cu care să poată discuta despre probleme personale.
Cred cu adevărat că unele dintre cele mai dăunătoare efecte ale rețelelor de socializare sunt provocate de supraîncărcare. Zilnic (uneori în fiecare oră) suntem bombardați cu pledoarii emoționante pentru atenție și interacțiune.
Unul dintre cele mai comune tipuri de mesaje de pe Facebook sună cam așa:
„Conduc un experiment să văd dacă într-adevăr îmi citește cineva postările.
Dacă citești asta, te rog să-mi spui cum ne-am întâlnit.“ Dacă nu-ți amintești cum ai întâlnit persoana și nici nu-i citești, de obicei, postările, un astfel de mesaj te poate face să te simți vinovat. Este perfect natural să vrei să te retragi din contactul uman în fața stimulilor emoționali copleșitori.
Printr-o înțelegere asupra imperativelor mele evoluționare, sunt în stare să
înțeleg mai bine de ce mă epuizează rețelele de socializare. Îmi fac plăcere, dar mă stresează, iar asta se întâmplă parțial din cauză că pur și simplu nu putem ține pasul cu toate căsniciile și toți părinții și toate carierele tuturor.
Vreau să-mi pese, dar e foarte dificil.
După cum spunea antropologul și psihologul evoluționist Robin Dunbar,
„Mințile noastre nu sunt construite pentru a ne permite să avem mai mult de un număr limitat de oameni în lumea noastră socială. Investițiile emoționale și psihologice pe care le necesită o relație apropiată sunt considerabile, iar capitalul nostru emoțional disponibil este limitat.“¹⁴⁴
Cercetările lui au dus la crearea „numărului Dunbar“: numărul de relații pe care o ființă umană le poate menține în mod rezonabil. Numărul Dunbar este 150. Până la finalul anului 2018, aveam mai mult de 8 000 de „prieteni“ pe Facebook și mai mult de 16 000 de urmăritori pe Twitter, toți trimițându-mi mesaje și comentarii la poze. Mulți știu cum îl cheamă pe câinele meu, care sunt mâncărurile mele preferate și ce fac eu cu timpul meu. Pur și simplu, e prea mult. Internetul este, poate, prea eficient la conectarea oamenilor.
Am fost uimită de o serie de postări pe Twitter, trimise de autorul Joe Hill în 2018. El a scris: „Promisiunea rețelelor de socializare este că acestea vor conecta oamenii, dar, 11 ani mai târziu, pentru mine, cel puțin, e clar că ele sunt mult mai bune să ne despartă și să ne facă să ne simțim triști… Mi-am făcut niște prieteni foarte buni pe-aici și am avut niște conversații foarte interesante – unele extraordinare. Dar am devenit din ce în ce mai convins că
efectul de plasă al rețelelor de socializare nu este foarte bun pentru mine.“
Hill s-a întors, într-un final, pe Twitter și are, în continuare, activitate pe platformă. Nu prea pot să-l blamez pentru asta. Platformele precum Twitter sau WhatsApp au niște avantaje incredibile. Problema cu ele, la fel ca aceea cu telefoanele și tabletele, nu este utilizarea, ci suprautilizarea. Problemele apar atunci când încercăm să înlocuim ceva ce deja funcționează cu tehnologia care nu are cum să se compare cu viața reală.
Am întrebat-o pe Juliana Schroeder, psiholog social, despre această
chestiune, iar ea mi-a zis: „Încercăm să facem mediul bazat pe text să fie o modalitate mai bună de a exprima gândul. Dar aceste unelte bazate pe text sunt tocite și mai puțin eficiente. Vorbirea este mult mai sofisticată. A fost pe-aici cu mult timp înaintea scrisului.“¹⁴⁵
Am întrebat dacă, la un moment dat, textul ar putea deveni la fel de eficient precum vorbitul, iar ea a răspuns că ar putea fi posibil în cinci, până la 10 000 de ani. Așa că, până în anul 7020, textul se poate să evolueze ca unealtă de comunicare la fel de comprehensivă precum vocea umană.
Cu toate dovezile care ne înconjoară, pare rezonabil de presupus că
smartphone-urile sunt antieroii din această poveste, dar eu nu cred că putem învinovăți tehnologia pentru ceea ce se întâmplă rău. Dispozitivele noastre sunt minunate, dar le folosim greșit. Rețelele de socializare sunt un exemplu perfect. Cercetările au arătat că, atunci când sunt folosite corect și proactiv, rețelele de socializare te pot face mai fericit.
În practică, desigur că nu asta se întâmplă: rețelele de socializare îi fac pe majoritatea să se simtă mizerabil. Știm, de exemplu că mulți oameni
„pândesc“ pe Facebook. Adică citesc postările altora și se uită la pozele lor în majoritatea timpului petrecut pe platformă, comparându-și, din câte se pare, viețile cu experiențele organizate ale celorlalți. Acest comportament erodează
bunăstarea și, într-un final, te face nefericit. După cât se pare, mai puțin de 10% din activitatea noastră de pe Facebook implică o comunicare activă cu altcineva.
Rețelele de socializare sunt bune pentru noi atunci când le folosim proactiv și intenționat, nu când ne holbăm la conținutul altor oameni. Așa că, în loc să ne ajute, rețelele de socializare ne pierd timpul și ne fac să ne simțim triști. De fapt, un studiu a arătat că mai mulți oameni vor să renunțe la rețelele sociale decât la fumat.¹⁴⁶ Îmi imaginez că acesta este un indicator destul de bun că
suntem dependenți și că recunoaștem faptul că această adicție nu e bună
pentru noi.
Nu vreau să fac pe nimeni de râs pentru utilizarea rețelelor de socializare, dacă tot veni vorba. Este o confirmare să postezi ceva pe Twitter și să vezi că
sute de oameni au apreciat ce ai scris. Este palpitant să „discuți“ cu cineva care gândește la fel ca tine. Chiar și insultele (atunci când nu sunt abuzive sau amenințătoare) pot aduce plăcere dacă mulți oameni sar să te apere.
Chiar și după toată cercetarea mea, tot mi-a luat doi ani ca să îmi șterg, în sfârșit, contul de Facebook. Mi-am instalat o extensie pe motorul meu de căutare ca să îmi limiteze timpul pe care-l petrec pe Twitter, apoi m-am prins trișând, folosind un alt motor de căutare atunci când îmi foloseam tot timpul alocat. Am descoperit că nu pot, pur și simplu, să decid să nu mă mai joc jocuri pe telefon; a trebuit să șterg aplicațiile, cu totul.
A devenit din ce în ce mai clar în ultimii ani că nu suntem singurii vinovați ai dependenței noastre digitale. Fostul etician de design de la Google, Tristan Harris, scrie des și elocvent despre modurile în care tehnologia ne
„deturnează vulnerabilitățile psihologice“.¹⁴⁷ Printre altele, mulți designeri folosesc modelul jocurilor mecanice de a impulsiona interacțiunea cu aplicațiile. Asta creează un sistem de recompense variabile în care uneori primești un premiu pentru că tragi de manetă (când reîmprospătezi căsuța poștală sau Twitterul) și uneori nu primești nimic.
„Când ne scoatem telefoanele din buzunare, jucăm la păcănele să vedem ce notificări am mai primit“, scrie Harris. „Când dăm cu degetul în sus să trecem prin cronologia Instagram, jucăm la păcănele să vedem ce poză mai apare în continuare.“ Experții au arătat că oamenii devin dependenți de jocurile
electronice de trei sau patru ori mai repede decât de alte jocuri de noroc, parțial din cauza incertitudinii implicate. Nu este de mirare că designerii de programe ar imita acest model.
Gabe Zichermann, expert în gamificare, a declarat pentru revista Time că
multe companii încearcă să creeze un „produs-scutec“.¹⁴⁸ Zichermann a explicat că tocmai conceptul de la bază este de a „face ceva atât de adictiv, încât (utilizatorii) nici nu mai vor să se ridice ca să se ușureze“. Sau să doarmă, aparent, din moment ce șeful executiv de la Netflix, Reed Hastings, le-a spus investitorilor că adevărata concurență a companiei este somnul.
Băiete, și funcționează! Netflix a eliminat genericul de început și de final de la multe seriale, pentru ca următorul episod să înceapă încă înainte ca tu să
poți să rumegi ce s-a întâmplat în cel care tocmai s-a terminat. În general, mă
duc să mă culc la zece seara, dar odată m-am uitat la tot sezonul din The Great Brittish Baking Show și am fost șocată să văd, când m-am uitat la ceas, că se făcuse 2:15 dimineața. Emisiunea a fost echivalentul unei pungi cu floricele la film: mănânc fără să mă gândesc, până când toată punga s-a golit.
Dependența de tehnologie mai este impulsionată și de FDAR: frica de a rata.
FDAR combină anxietatea socială răspândită cu competitivitatea umană
înnăscută și cu o dependență existentă de rețele de socializare. Cocktailul final este o combinație amețitoare.
