coordonarea, echilibrul și abilitățile atletice, tot așa și puii de oameni se joacă
de-a prinselea.
Joaca ne ajută să ne dezvoltăm social, fizic și cognitiv. Ne mai poate învăța și cum să gestionam evenimente neașteptate. Jocurile îi învață pe copiii mici despre regulile sociale și stabilesc legături în comunitate. Ne ajută să creăm încrederea și să gestionăm stresul. Ecologistul Marc Bekoff, care a lucrat cu Jane Goodall, spune că atunci când ne jucăm, „suntem complet umani“.
Multe alte lucruri, precum munca, au fost descrise ca nevoi inerent umane, dar acestea pe care le-am enumerat sunt singurele care par să fie constante de-a lungul culturilor și al generațiilor. Acestea sunt calitățile esențiale ale ființei umane: aptitudinile sociale și limbajul, nevoia de apartenență care permite empatia, regulile, muzica și joaca. Excelăm la aceste lucruri și avem nevoie de ele pentru a fi sănătoși.
Am comparat această listă cu obiceiurile mele actuale în ceea ce privește munca și a devenit clar imediat că nu cream un mediu sau un program care să-mi permită spațiu pentru aceste activități. Singura activitate de care păream entuziasmată era aceea de a face reguli. Fac tot felul de reguli pentru mine însămi, cum ar fi să mă trezesc devreme și să mă duc la sala de sport și să postez destul pe Twitter, cât să-mi cresc brandul. În programul meu, nu era nimic legat de muzică sau joacă ori de creșterea empatiei.
Dar evoluția, pur și simplu, nu ne poate explica în totalitate comportamentul.
Unul dintre misterele care rezistă și-acum este motivul pentru care alegem să
facem lucruri care ne rănesc pe noi și pe cei din comunitatea noastră, nu fără
să știm, ca un câine care mănâncă o ciocolată fără să înțeleagă consecințele, ci în completă cunoștință de cauză, ca atunci când fumăm o țigară. Facem lucruri rele și știm că sunt rele. Nu pot să explic de ce.
O definiție a bunătății este acel lucru care ne ajută specia să supraviețuiască și să prospere. Cred că unul dintre cele mai puternice argumente împotriva biologiei care explică toată natura umană este chiar iraționalitatea noastră.
Facem lucruri care nu sunt bune pentru noi. Constant.
Unul dintre cele mai periculoase exemple este tendința noastră de a ne nega nevoia de apartenență izolându-ne de contactul uman autentic. Adolescenții de azi petrec semnificativ mai puțin timp cu prietenii decât adolescenții din secolul XX. Generația mea, Generația X, petrecea cu prietenii cu aproximativ o oră mai mult decât o fac în prezent elevii în ultimul an de liceu.
Deja am primit avertismente cum că această tendință este legată de creșterea singurătății și a depresiei. Alarma s-a declanșat cu ani în urmă, iar problema pare că va atinge proporții epidemice în aproximativ zece ani de-acum încolo.
În mare parte, am ignorat acest avertisment și ne-am dedat obiceiurilor care ne izolează și ne îmbolnăvesc.
Suntem asemenea unui pacient care a fost diagnosticat cu cancer la plămâni, dar decide să mărească numărul de țigări pe care le fumează pe zi. Da, atât e de cumplită situația. Singurătatea și izolarea socială cresc riscul de deces al unei persoane cu 25 până la 30 de procente. Avem o nevoie fundamentală de a aparține, o foame pentru comunitate, dar alegem să ne înfometăm.
În loc să ne investim timpul în activități de grup, precum cluburile sau alte grupuri concentrate în jurul hobby-urilor, ne vărsăm timpul în muncă și în scheme infinite de autodezvoltare personală. Dar munca nu este o nevoie fundamentală, în vreme ce comunitatea este.
Pot mărturisi asta bazându-mă pe propria experiență, pentru că am făcut schimbări drastice în viața mea și am văzut rezultatul lucrurilor pe care le-am învățat, iar acum sunt mai fericită și mai sănătoasă datorită acelor schimbări.
Voi face și mai multe în anii care vor urma.
Asta e ceea ce face problematica productivitate versus inactivitate să fie atât de importantă. În acest moment, suntem autodistructivi. Este vital să ne amintim ce este fundamental speciei noastre și să ne întoarcem la un stil de viață care ne respectă nevoile primordiale. „Doar pentru că avem capacitatea de schimbare“, spune biologul evoluționist David Sloan Wilson, „nu înseamnă că ne vom schimba, în mod necesar, în bine. Evoluția are frecvent efecte care sunt extrem de indezirabile pentru bunăstarea pe termen lung a oamenilor.“¹³¹
Într-o perioadă scurtă de aproape 200 de ani, ne-am îndepărtat foarte mult de natura noastră umană și am încercat să ne împingem și mai mult înspre existența digitală și spre izolare. Aceasta ne va afecta pe termen lung dacă nu putem învăța să limităm utilizarea acestor unelte. Nu să le eliminăm, dar să
acceptăm niște limite rezonabile. Noam Chomsky spunea la un moment dat:
„Se prea poate ca oamenii să fie un organism non-viabil“. El vorbea despre predispoziția noastră de a distruge planeta; dar eu cred că vorbele lui se aplică
și la predispoziția noastră de a ne distruge pe noi înșine.
Am depășit termenul întoarcerii la umanitatea noastră fundamentală. Acum este o chestiune de preferință, nu de supraviețuire.
9. O fi tehnologia de vină?
Cât despre toate drăcoveniile alea inventate pentru economisirea timpului,mulți oameni bombăne că biții ăștia fermecați le mănâncă foarte mult timpdin zi; fie atunci când staționează în trafic, fie când navighează pe sistemerobotice de mesagerie vocală sau când sortează e-mailuri – uneori, chiar petoate în același timp.
„De ce este toată lumea atât de ocupată?“, The Economist, decembrie 2014
Odată cu revelația că sunt prea ocupată, prea obsedată și copleșită, a venit curiozitatea despre când anume a început asta în viața mea. Pierdeam o grămadă de timp, copil fiind, deci când m-am transformat din eleva care lenevea lângă biblioteca din cameră, recitind romanele preferate ale Agathei Christie, în profesionistul epuizat care le spune altora că ea n-are timp să
citească ficțiune?
Primul și cel mai evident inculpat a fost telefonul din mâna mea. Nu-mi mai sunam prietenii să-i rog să-mi recomande vreun restaurant pentru că puteam alege un loc în funcție de câte stele primise pe Yelp. Nu mai trebuia să mă
așez lângă bibliotecă să citesc cărți – le puteam încărca pe Kindle și puteam citi câte zece minute cât așteptam în stația de metrou sau în sala de așteptare a doctorului.
Și nu e doar telefonul. E și laptopul care stă pe birou, care mă atrage ca un magnet și care se ține strâns de mine în toate orele pe care obișnuiam să le petrec ocupându-mă de hobby-urile mele sau sunându-mi prietenii să-i întreb dacă nu vor să vină în vizită.
În mod evident, m-am gândit eu, problema trebuie să fie tehnologia.
Revoluția digitală ne-a schimbat complet viața, poate irevocabil, iar soluția dependenței noastre de eficiență este simplă: aruncă telefonul! Tot ce pot face este să devin o neo-luddită, m-am gândit eu. Să-mi schimb telefonul inteligent cu unul cu clapetă, de pe care nu pot descărca aplicații sau asculta podcasturi; să stabilesc limite stricte în ceea ce privește utilizarea calculatorului, în așa fel încât să-mi fac și treaba, dar să mă și ridic de la birou, fără să fiu atrasă în gaura de iepure a linkurilor; să-mi opresc Wi-Fi-ul atunci când nu lucrez activ.
Am făcut toate aceste lucruri. Am petrecut trei săptămâni fără să folosesc nici o aplicație de pe telefon, în afara de GPS. M-am uitat la posturile de televiziune, nu pe Netflix, ceea ce a fost tulburător. Am ascultat CD-uri, în loc să mă folosesc de serviciul meu de muzică. Am sunat oamenii, în loc să le dau mesaje și mi-am limitat timpul de folosire a calculatorului la cinci ore pe zi. Mi-am dat jos Fitbitul și mi-am dezgropat vechiul ceas analogic din cutia în care stătea de ani întregi. Pentru mare parte a unei luni, în casa mea a fost anul 1995.
N-a funcționat.
După trei săptămâni de viață analogică, tot eram încărcată, copleșită și tot căutam constant modalități mai eficiente de a-mi petrece timpul. Am încetinit puțin, din necesitate, doar pentru că tehnologia a făcut să-mi fie mai ușor să
mă dedau dependenței mele de productivitate. Dar, când am eliminat tehnologia, dependența era tot acolo.
Dacă nu tehnologia era problema mea, atunci poate că nu era nici sursa problemei mai largi. E posibil ca tehnologia să nu provoace schimbările culturale atât de nesănătoase pentru noi. M-am hotărât să răspund la această
întrebare: o fi tehnologia de vină?
