Hai să ne întoarcem puțin cu discuția la pragmatism. Din moment ce apartenența este o nevoie specială, căutarea izolării nu e bună pentru tine. Și totuși, din ce în ce mai mulți dintre noi evităm alți oameni și credem că este mai eficient să lucrăm de acasă și să comandăm mâncarea, cumpărăturile, proviziile pentru animalele de companie și orice altceva mai putem să
comandăm fără să mergem la magazin. Căutarea izolării poate chiar să fie cea care stă la baza stresului nostru în creștere. Cu siguranță nu ne face bine.
Interacțiunea socială de calitate nu doar că e bună – este esențială. Nevoia de a aparține stă la baza multora dintre impulsurile noastre cele mai bune.
Probabil că este cea care stă la baza empatiei, de exemplu, iar empatia este o componentă crucială a vieții umane.
Frans de Waal spune povestea unei cercetătoare ruse care avea grijă de un tânăr cimpanzeu. La un moment dat, cimpanzeul s-a urcat pe acoperiș, iar cercetătoarea nu a reușit să-l facă să se dea jos. A încercat să-l cheme și să-l ispitească cu fructe proaspete, dar el nu s-a mișcat de acolo. Apoi, s-a prefăcut că s-a rănit și s-a așezat pe jos, plângând. În final, cimpanzeul a coborât și a îmbrățișat-o, alegând să renunțe la stinghia lui doar pentru a consola un bun prieten. „Empatia celor mai apropiate rude ale noastre depășește chiar și dorința de banane“¹²⁸, scrie de Waal.
Empatia în serviciul apartenenței poate sta la baza codului nostru moral fundamental. Vei găsi o versiune a regulii de aur în aproape orice religie importantă din istorie: Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.
Dar e nevoie de un anumit nivel de empatie pentru a-i face altuia ce ai vrea pentru tine. E necesar să te pui în locul lui și să te întrebi cum i-ar plăcea să
fie tratat. „Iubește-ți aproapele, interpretat dintr-o perspectivă evoluționistă“, scrie paleontologul Simon Conway Morris, „este un algoritm pentru conectarea socială. Virtuțile proclamate ale castității, moderației, compasiunii, hărniciei, răbdării, angajamentului moral și umilinței reprezintă
pietre de încercare ale acțiunii eficiente a grupului.“
Darwin a fost derutat de altruism. Nu prea-l putea explica dintr-o perspectivă
evoluționistă și a sfârșit prin a argumenta că trebuie să fie tranzacțional, că le dăm altora cu așteptarea că vom primi ceva înapoi. Asta poate să se aplice în unele cazuri, dar nu cred că explică complet generozitatea și altruismul uman.
Sunt de părere că empatia motivează deseori altruismul. Vedem o altă
persoană suferind și ne putem imagina cât de dureros ar fi dacă situația ar fi inversată, așa că ne oferim ajutorul. Empatia întărește legăturile sociale și ne ajută să adoptăm incluziunea socială, crucială în îndeplinirea nevoii noastre de apartenență.
Există motive bune să credem că acum urmăm strategii și obiceiuri care contribuie la declinul empatiei, cu toate că nu suntem conștienți de faptul că
obiceiurile noastre au acest efect.¹²⁹ De exemplu, comunitatea medicală
lucrează de ani buni ca să-și dea seama de ce atât de mulți doctori și asistente medicale își pierd empatia față de pacienții lor și unde începe declinul. Se pare că declinul începe în facultatea de medicină și că poate fi rezultatul programei școlare. În efortul de a antrena mai eficient profesioniști, multe școli pun acum accentul pe detașarea emoțională.
Drept rezultat, declinul nivelului de empatie s-a înregistrat încă din primul an al școlii de medicină, înainte de practica clinică și înainte ca profesioniștii medicali să fi văzut destule răni și destulă moarte încât să fie întăriți de ele.
Asta sugerează că școlile poate că sunt eficiente să-i învețe pe doctori despre anatomie și tehnologia medicală, dar nu sunt eficiente când îi învață să-și vadă pacienții ca pe niște ființe umane cu perspective și experiențe interioare complexe.
Empatia este vitală pentru supraviețuirea speciei noastre, așa că este aproape universal înnăscută la oameni. Bebelușii de șapte luni pot forma legături empatice cu alții. Un studiu a monitorizat creierele bebelușilor în timp ce copiii priveau alți oameni că se ating. Vederea unei persoane care îi atinge mâna unei altei persoane a activat aceeași zonă în creierul copilului care ar fi fost activată și când acesta ar fi simțit atingerea pe propria mână. Ne naștem, se pare, cu abilitatea de a forma legături tacite cu alți oameni.
Dacă ne pierdem această abilitate ca adulți, asta se întâmplă pentru că nu ne-o exersăm destul de mult sau pentru că participăm la activități care-i provoacă
declinul. Amintește-ți că empatia noastră nu este trezită de e-mailuri și mesaje text la fel de mult cum este trezită de sunetul unei alte voci. Asta face cu atât mai important demersul de a începe să construim medii de lucru care să implice interacțiunile în persoană și la telefon și care ajută la îndeplinirea nevoii noastre de apartenență, fără să afecteze grupurile sociale pe care oamenii le formează în afara birourilor.
Însă vom aborda mai specific aceste problematici și felul în care să le rezolvăm mai târziu. Hai să ne întoarcem la ce știm despre natura umană și la ce ne poate învăța despre ce avem nevoie pentru a ne menține bunăstarea.
Avem nevoie să auzim voci, avem nevoie să aparținem și avem nevoie să
simțim empatie unii față de ceilalți pentru a alunga ostilitățile din relațiile noastre. Și mai avem nevoie și de reguli.
Dacă te gândești la oamenii timpurii ca la niște copii din flori primitivi care făceau toată ziua doar ce-și doreau, poate că vei fi surprins să descoperi că
oamenii au o dragoste primordială față de reguli. Ne plac structura, obiceiurile și rutina. După cum spune antropologul Robin Fox, „este caracteristica fundamentală a naturii umane. Noi suntem animalul care face reguli.“
Suntem tribali, desigur, dar suntem și teritoriali. Ne place să creăm reguli pentru cine este membru al tribului și pentru cine nu, unde să locuim și unde nu. Aproape fiecare societate din istorie a pus restricții față de luarea vieții unui om, spre exemplu. Uneori, aceste restricții sunt incluse în mesajul mai larg al practicii spirituale, uneori nu sunt, dar întotdeauna sunt create și puse în aplicare.
Cu siguranță are sens ca o specie care supraviețuiește prin cooperare să aibă
nevoie de reguli pentru a guverna comportamentul. Gardurile bune, în cazul acesta, fac vecini buni. Impulsul de a urma regulile este profund înrădăcinat în psihicul nostru, iar acesta este, în mare parte, un lucru bun.
Faptul că avem reguli ne permite să coexistăm în pace. Un cercetător mi-a subliniat că maimuțele n-ar fi niciodată în stare să se strângă laolaltă cu alte maimuțe doar pentru scopul distracției. „Cimpanzeii“, spune Frans de Waal,
„s-ar bate.“¹³⁰ Și totuși, noi ne strângem, regulat, cu miile la concerte și parade și ne înțelegem bine pentru că fiecare stă în locul care i-a fost atribuit,
dincolo de liniile marcate, și pentru că toată lumea tace când începe muzica.
Ne înțelegem pentru că știm și urmăm regulile. Avem secole de evoluție care ne îndeamnă să urmăm normele sociale. Unii oameni fac față acestui îndemn, dar majoritatea, nu.
Așadar, aceasta este o altă nevoie fundamentală a oamenilor, care, după câte știm până acum, este universală: regulile. Aceasta este în mod evident o cunoaștere practică, din moment ce înseamnă că este atât natural, cât și sănătos să stabilești granițe și limite și să creezi structuri. Mai există încă
două comportamente care par să fie comune tuturor membrilor speciei noastre, peste tot în lume și pe tot parcursul istoriei: muzica și joaca.
Primul instrument muzical a fost, aproape categoric, vocea umană, acompaniată de lovirea genunchilor sau de bătutul din picioare, dar oamenii de știință au descoperit flaute făcute din fildeș și os care datează de acum mai bine de 42 000 de ani.
Probabil că muzica servește un scop evoluționist important. Mulți cercetători sunt de părere că muzica i-a ajutat pe Homo sapiens să obțină un avantaj în fața neandertalienilor. Pentru că este atât de eficientă în construirea comu-nităților și în întărirea empatiei, muzica a fost, probabil, instrumentală
(scuzați jocul de cuvinte) în crearea rețelelor sociale și în transmiterea informațiilor. Credeți-mă, nu spun asta doar pentru că sunt muzician. Sunt subiectivă, dar asta nu înseamnă că ceea ce am spus e mai puțin adevărat.
Și joaca servește drept funcție importantă, motiv pentru care este comună
tuturor culturilor umane. Desigur, oricine a petrecut destul timp cu un câine sau s-a uitat la veverițe o anumită perioadă de timp știe că nu suntem singurii care se joacă. Exact așa cum câinii care se luptă își perfecționează
