„Cultul eficienței“ descris de Russell precedă cel de-al Doilea Război Mondial, nașterea rock-and-rollului, a drepturilor civile și a începutului secolului XXI. Ba chiar mai important, din punctul meu de vedere, a fost
descris înainte de apariția internetului, a telefoanelor inteligente și a rețelelor de socializare.
Cu alte cuvinte, nu tehnologia a creat acest cult; pur și simplu, s-a adăugat la o cultură deja existentă. Generații întregi ne-am simțit oribil în timp ce am muncit pe brânci. Am tras de noi atât de mult timp, încât am uitat încotro ne îndreptăm și ne-am pierdut capacitatea de a fi relaxați și jucăuși.
Iată care este concluzia: suntem singuri, bolnavi și predispuși la sinucidere. În fiecare an, mai iese la iveală un chestionar care ne arată că oamenii sunt mai izolați și mai depresivi decât în anul anterior. E vremea să încetăm să mai privim pasivi cum lucrurile merg în direcția greșită. Este timpul să ne dăm seama ce e în neregulă.
Toată viața mea am fost hotărâtă. Acest cuvânt a fost folosit pentru a mă
descrie încă din școala primară.
Dar hotărât nu este mereu un compliment, mai ales când este folosit pentru a descrie o femeie. Nu este chiar același lucru cu ambițios și are un sens ușor diferit față de termenul agresiv. Sincer, cred că hotărât mi se potrivește destul de bine. Mereu am văzut progresul ca fiind, în mod inerent, virtuos și bun.
Copil fiind, îmi făceam liste lungi cu lucruri de făcut în fiecare zi (am avut un planificator zilnic încă de la frageda vârstă de 12 ani) și mă asiguram că
terminam mai multe sarcini decât îmi propuneam zilnic. Când eram la dietă, mă motivam singură, spunându-mi că mâine voi cântări mai puțin decât astăzi, chiar dacă aș fi cântărit mai puțin cu câteva grame. Dacă îmi petreceam după-amiaza uitându-mă la filme la televizor, mă simțeam vinovată. Eram îngrozită că m-ar vedea cineva pe canapea și mi-ar spune că
sunt leneșă.
Hotărârea mea m-a ajutat să am succes în viață. M-a susținut în viața de părinte singur, în cazul concedierilor sau al accidentărilor. M-am împins singură de la spate să realizez volume incredibile de muncă atât acasă, cât și în carieră. Dar, într-un anumit punct, hotărârea s-a întrepătruns cu spaima: spaima că toată munca și eforturile mele nu vor fi niciodată de ajuns.
Într-un final, am avut noroc. Am obținut multe dintre lucrurile pe care mi le-
am dorit înainte să împlinesc 40 de ani și am avut timp să mă opresc, să respir puțin și să-mi reexaminez stilul de viață. Cu toate că mereu am fost o persoană hotărâtă, am fost și epuizată, stresată, copleșită. Mi-am asumat lipsa de energie ca fiind un efect advers al faptului că eram un părinte singur, cu mai multe slujbe și bani prea puțini pentru a-mi acoperi toate cheltuielile.
Presupunerea mea era că stresul se va termina odată ce voi fi atins stabilitatea financiară.
Dar această presupunere, la fel ca multe altele, a fost greșită. Momentul la care am visat atât a venit în urmă cu câțiva ani: am atins nivelul de stabilitate care m-ar fi făcut să mă simt mai mult decât relaxată. Am reușit să îmi achit toate datoriile pe care le aveam. Am pus deoparte chiar și-o sumă respectabilă
și mi-am făcut un cont de pensie. De-abia așteptam nopțile de relaxare și odihnă. M-am așteptat să simt cum scap de povara și de stresul celor 20 de ani de epuizare, dar acea ușurare nu a venit niciodată.
Planificatorul meu zilnic (în continuare, o agendă cu pagini de hârtie) era la fel, dacă nu chiar mai plin de sarcini decât fusese înainte să-mi plătesc datoriile. Volumul meu de muncă era la fel de mare cu o singură slujbă, cum fusese și cu patru. Seara eram la fel de epuizată ca întotdeauna.
Mi-am dat seama că nu circumstanțele în care mă aflam îmi provocau stres, ci obiceiurile pe care le aveam. În vreme ce lista cu lucruri de făcut la birou se micșora din ce în ce mai mult, găseam noi sarcini care să-mi umple timpul liber. Acasă, am decis, în sfârșit, că am timp să-mi fac singură pâinea și să
învăț limba spaniolă. În loc să gătesc aceleași rețete vechi din cartea mea de bucate favorită, am început să caut pe internet mâncăruri noi și exotice care necesitau ore întregi de cumpărături pentru a face rost de toate ingredientele.
Am fost de acord să intru în două comitete de consiliere și am ales să încep să
scriu pe un blog. Și în fiecare săptămână, vinerea, mă prăbușeam pe canapea și mă gândeam la cum obișnuiam cândva să mă întâlnesc cu prietenii și să
ieșim la un pahar, pe când acum chiar nu mai aveam timp pentru asta.
Am avut câteva întrebări dure pe care să mi le adresez: De ce? De ce fac asta?
De ce face oricare dintre noi asta?
În ultimii câțiva ani, am căutat răspunsul la aceste întrebări. Acel eseu vechi de 87 de ani al lui Bertrand Russell m-a făcut să înțeleg. Am luat în
considerare faptul că rareori fac lucruri doar de dragul de a fi făcute, ci le fac cu scopul ca hotărârea mea să se îmbunătățească și să fie productivă constant.
Mult prea mulți dintre noi am fost tentați de cultul eficienței. Suntem hotărâți, dar ne-am pierdut acum mult timp motivul pentru care suntem așa. Ne judecăm starea de zi cu zi în funcție de cât de eficienți suntem, nu de cât de satisfăcuți.
Căutăm cea mai bună metodă de a face orice, de la ședințe și exerciții fizice până la grătare, și suntem tentați să ne îmbunătățim viața cu „uneltele supreme“. Suntem ca niște mecanici care construiesc o mașină asamblând piesele de ultimă generație, concentrați doar să găsim cele mai bune lucruri din orice, și nu să descoperim acele părți care se potrivesc unele cu altele.
Rezultatul este o mașină care se chinuie să pornească și căreia îi tot moare motorul.
Ce este cultul eficienței? Este un grup ai cărui membri cred cu ardoare în valoarea activității constante, în găsirea celui mai eficient mod de a realiza orice și totul. Sunt ocupați tot timpul și și-au făcut o credință din faptul că tot efortul lor le câștigă timp și le îmbunătățește viețile.
Dar se înșală. Eficiența este o iluzie. Ei cred că sunt eficienți când, de fapt, doar își pierd timpul.
Imaginează-ți că trebuie să înveți să înoți. Citești cărți despre înotat, cumperi o serie de DVD-uri pe subiect, participi la un webinar despre asta. Poate chiar o să-ți instalezi niște aplicații pe telefon care să îți țină evidența timpului de înot și care să te ajute să descoperi cele mai apropiate bazine. Faci tot ce poți ca să înveți să înoți, atât că nu te bagi în apă.
Din ce în ce mai des, aceasta este abordarea noastră față de rezolvarea problemelor.
Ne investim timpul, energia și banii trudiți din greu în lucruri despre care considerăm că ne vor face mai eficienți, dar acele lucruri ajung să ne răpească
timpul, să ne epuizeze și să ne streseze, fără ca noi să ajungem mai aproape de țelul nostru. Luăm măsuri extraordinare ca să devenim mai productivi, numai că se întâmplă exact opusul. Există vreo explicație destul de bună
pentru asta?
Hotărârea umană de a crește și de a ne îmbunătăți constant este înnăscută și, în multe feluri, este condamnabilă. Omul modern e pe-aici de numai 300 000
de ani (comparativ cu cele 66 de milioane de ani care au trecut de când au dispărut dinozaurii) și totuși am ajuns departe de tot față de bordeiele de pământ ale primilor Homo sapiens.
Am îndurat greutăți incredibile și tragedii de necrezut, dar ne-am dezvoltat un mecanism de adaptare care să ne oprească din a cădea în disperare. Se numește banda de alergare hedonică. Este tendința speciei noastre de a-și modifica atitudinea în așa fel încât, orice lucru oribil ni s-ar întâmpla, să ne putem întoarce rapid la același nivel de fericire de care ne bucuram înainte de evenimentul traumatic.
Totuși, există un șiretlic: funcționează și invers. Cu alte cuvinte, dacă ni se întâmplă o schimbare incredibil de fericită, nu înseamnă că ne vom continua viața mai fericiți. În schimb, banda de alergare hedonică ne aduce înapoi la starea mentală în care eram înainte de mărirea de salariu, de noua casă sau de kilogramele în minus. Asta înseamnă că mulți dintre noi nu sunt niciodată
