O scară cu 135 de trepte de pe o parte a pieței duce până la biserica Trinità dei Monti. Per total, este un loc superb din Roma, semnificativ istoric și prețuit, în mod justificat, de poporul italian.
Așa că, în anii 1980, când McDonald’s și-a anunțat intenția de a construi un restaurant în Piazza di Spagna, unii oameni au protestat. Notabil printre protestatari a fost un bărbat subțirel, cu ochi albaștri, pe nume Carlo Petrini.
Petrini era un critic culinar foarte cunoscut, iar când McDonald’s și-a deschis ușile, el a distribuit farfurii cu paste penne mulțimilor de protestatari și a fondat un grup numit Slow Food.⁹
Manifestul organizației declara: „Suntem înrobiți de viteză și am cedat toți în fața aceluiași virus insidios: Viața rapidă“.
Grupul îi încurajează pe oameni să se bucure de procesul preparării mâncării, să se bucure de fiecare înghițitură și de conversațiile cu ceilalți de la masă.
Acum există grupuri Slow Food în peste 150 de țări.
Slow Food s-a răspândit și a provocat și alte eforturi, precum mișcarea de-la-fermă-acasă, dar ideea de bază despre ritm s-a extins și la industriile non-gastronomice, precum moda, educația și călătoriile.
Ideea nu e că totul ar trebui să fie mai lent, ci că nu totul trebuie să fie pe repede înainte. Zbor zeci de mii de kilometri în fiecare an pentru munca mea
și nu am nici o dorință să lungesc vreo călătorie de afaceri și să merg 12 ore cu trenul, în loc de patru cu avionul.
Dar dacă mă duc la New Orleans să vizitez un prieten, poate că voi trece peste timpul acela în plus petrecut pe drumul spre aeroport, prin verificările de securitate, la poarta de așteptare sau în taxiul care mă duce la hotel și voi alege, în schimb, să merg cu trenul. E mai încet, dar ajung la destinație într-o stare mai bună (mersul cu trenul este infinit mai puțin stresant pentru mine decât avionul).
Crede-mă, aici nu e vorba despre cineva care are cantități nelimitate de timp liber și care te ceartă că ar trebui să ieși și să miroși trandafirii. Nu doar că mă
identific cu această tendință de a mă mișca cât de rapid este posibil, dar am și cedat în fața ei aproape toată viața mea. Desigur, sunt conștientă de faptul că
acum sunt propriul angajat și, deci, nu sunt legată de programul altcuiva, dar am început să explorez ideea de a încetini anumite părți ale vieții mele încă
de pe vremea când eram angajată cu normă întreagă.
După ce am cochetat cu ideea, mi-am dat seama că era posibil să încetinesc anumite aspecte ale vieții. Am descoperit că sunt în stare să gătesc dacă îmi limitez numărul de interviuri pe care le dau în fiecare săptămână. Stând departe de rețelele de socializare între orele opt dimineața și cinci seara, puteam să strecor încă o plimbare cu câinele. Dar aceste mici schimbări nu au fost de ajuns pentru mine.
Cel mai important motiv pentru care am demisionat din poziția mea cu normă
întreagă și mi-am deschis propria companie a fost dorința de a recâștiga controlul asupra vieții. Eram atât de ocupată, încât simțeam că munca îmi controlează viața și îmi dictează toate deciziile, iar asta nu mă făcea fericită.
Am crezut că un program mai relaxat va veni automat atunci când voi deveni propriul șef, dar n-a fost așa. Odată ce-am încetat să mai petrec 40 spre 50 de ore în fiecare săptămână la postul de radio, pur și simplu am adăugat 40 de ore (sau mai mult) la celelalte evenimente și sarcini din calendar, ca să umplu golul. Procesul meu de gândire a fost ceva de tipul: nu mai lucrez cu normă
întreagă, așa că pot să țin niște discursuri în plus sau să scriu mai multe articole. Rezultatul a fost că aveam mai multe în program ca liber-profesionist decât avusesem atunci când lucram pentru altcineva! Cu alte
cuvinte, nu șeful era problema.
Nu spun asta ca și cum aș fi avut această problemă, iar acum scriu o carte ca să-ți spun și ție cum s-o faci. Încă mă chinui în fiecare zi, iar cercetarea pentru această carte a avut, inițial, scopul de a mă ajuta să-mi rezolv problema. Când am început să citesc despre Mișcarea lentă, am înțeles imediat cum un ritm mai relaxat ar putea reduce stresul, sprijinind astfel sentimentul de prezență. Am făcut mare parte din această cercetare în luna iulie a anului 2018. În mod evident, informația nu a rămas doar la mine, pentru că, doar câteva luni mai târziu, în octombrie, am ținut șase interviuri diferite de 30 de minute pentru podcast și mi-am luat șase angajamente de a vorbi în Atlanta, Chicago, Los Angeles, Toronto, Palm Springs și Washington, DC.
Dar să luăm o mică pauză și să recunoaștem un aspect foarte important al situației: sunt o persoană foarte norocoasă. După 46 de ani de chinuri, în care mi-am dus traiul de la un salariu la celălalt ca mamă singură, am fost ca lovită
de fulger în 2016. Discursul meu de la TEDx a devenit viral și am început să
primesc oferte de a ține discursuri contra unor sume la care nici n-aș fi visat în anii anteriori.
Înainte de 2016, lucram aproape tot timpul și trăiam într-un stres continuu, mă îngrijoram cu privire la facturi și nu știam dacă aș putea să fac față unei urgențe financiare ipotetice. După 2016, tot mai munceam o grămadă și mă
simțeam epuizată și copleșită, dar măcar eram bine plătită. Să nu mai fiu nevoită să mă îngrijorez pentru chirie, să nu trăiesc cu groaza că aș putea să-mi rup mâna sau că mașina mi s-ar putea opri în mijlocul drumului, toate astea au produs îmbunătățiri semnificative pentru starea mea generală.
Nu e nici o îndoială că, dacă ai destui bani, lucrurile sunt mai ușoare. Dar, în timpul tuturor acelor ani de chin, am crezut că banii înseamnă o viață fericită
și sfârșitul stresului. Nu s-a întâmplat asta.
Majoritatea călătoriilor mele de afaceri sunt programate de un asistent, cu șoferi spre și de la aeroport și cazări în hoteluri pe care nu mi le-aș fi permis niciodată în viața mea. Celeste din 2015 s-ar fi uitat la mine și-ar fi zis: „De ce mama naibii te plângi? Ești norocoasă că nu trebuie să mergi cu autobuzul, doar pentru că nu ai bani de taxi. Strânge și tu din dinți!“ Dar Celeste din
2018 trebuia să editeze patru scenarii și să țină două interviuri pentru podcast înainte de cină și nici nu se simțea foarte privilegiată. De fapt, se simțea mizerabil.
A devenit clar că nu se va întâmpla nici o schimbare în viața mea doar pentru că îmi doresc. Trebuia să fac pași clari și să stabilesc noi limite. După cum ar spune grecii antici: „Doctore, vindecă-te!“
În ianuarie 2019 am început o călătorie cu trenul prin 48 de state americane.
Am mers cu un tren de la DC până la New Orleans, apoi cu altul până în Los Angeles, iar următorul până în Seattle. Am luat un tren spre Chicago, încă
unul spre Boston, după care m-am îmbarcat în ultimul tren, care m-a adus înapoi acasă, în DC. Întreaga călătorie a durat aproape două săptămâni.
Trenurile care străbat țara trec deseori prin zone izolate, unde semnalul de la telefon este slab sau inexistent.¹⁰ Recunosc că prima dată când m-am uitat la telefon și am văzut cercul mare cu o linie prin mijloc, în loc de liniile de semnal, m-am simțit panicată. Am început să-mi verific obsesiv telefonul, să
văd dacă s-a restabilit conexiunea. Probabil că am verificat de 40 de ori într-o oră, iar asta era doar a doua zi din călătoria de două săptămâni.
Dar, pe măsură ce treceau zilele, m-am relaxat. Am supraviețuit ore întregi fără semnal la telefon și nu a explodat nimic. Nu a apărut nici o urgență; totul a fost în regulă. Două săptămâni fără o conexiune sigură la internet mi-au redat spațiul necesar pentru a putea să evaluez dacă trebuia sau nu să fiu conectată constant; și se pare că răspunsul a fost negativ.
E un lucru simplu să te urci în tren și să nu te mai îngrijorezi de cât timp o să-ți ia să călătorești, dar, în această epocă a exagerării și a vitezei din ce în ce mai mari, să faci asta este un lucru revoluționar. Am primit câteva oferte în acele două săptămâni să țin niște discursuri și aș fi putut să câștig niște sume impresionante de bani, dar am decis să rămân într-un vagon, să stau de vorbă
cu oameni și să citesc romane polițiste. În final, cred că am ales cel mai valoros mod prin care-mi puteam petrece timpul.
Când m-am urcat în ultimul tren, spre casă, m-am simțit transformată. Nu cred că mi-am verificat ceasul nici măcar o dată, pentru că nu-mi făceam griji pentru momentul în care aveam să ajung. Am scris și am citit puțin și am stat
