Dickens nu a uitat niciodată perioada în care a lucrat la un depozit de cremă
de pantofi, pe vremea când avea zece ani, aceeași vârstă pe care o aveam și eu atunci când citeam despre copilăria lui. Câștiga șase șilingi pe săptămână -
pentru a-și ajuta familia să plătească chiria. Depozitul era o „casă veche, ciudată și dărăpănată“, îi povestea Dickens prietenului său, John Forster,
„literalmente năpădită de șobolani… Treaba mea era să acopăr vasele în care era crema de pantofi: prima dată cu o bucată de hârtie cerată, apoi cu o bucată
de hârtie albastră; să le leg cu o sfoară, apoi să prind hârtia strâns și să îi tai marginile în așa fel încât să arate la fel de bine ca o cutie de alifie de la drogherie. Când un anumit număr de vase atingea acest nivel al perfecțiunii, trebuia să lipesc pe fiecare o etichetă tipărită, apoi să o iau de la capăt, cu alte vase.“¹⁹
De sute, dacă nu de mii de ori, degetele mici ale copilului prindeau hârtia colorată, legau sfoara și tăiau marginile. Din nou și din nou, ore la rând.
Bazându-ne doar pe numărul de dăți în care s-a referit Dickens la această
experiență, putem clar să ne dăm seama că a avut un impact monumental asupra sa.
Economistul Rick Bookstaber scrie: „Revoluția industrială a crescut, într-un final, prosperitatea, dar, pentru un timp, a înrăutățit grav lucrurile pentru o mare parte a populației. Perioada de tranziție dintre sistemul domestic și cel de fabrici, al industriei, și dintre vechea și noua agricultură a fost una de cruntă nenorocire pentru toți cei care nu s-au putut integra în noua economie,
fie din cauza lipsei de capital, fie din cauza lipsei de adaptabilitate fizică sau mentală.“²⁰
Perioada de tranziție la care se referă Bookstaber a durat decenii întregi.
Perioada de „cruntă nenorocire“ s-a întins pe cel puțin o generație. Să nu uităm că unul dintre nepoții lui Charles Dickens a murit în 1962. Atât de recentă este această istorie.
La începutul epocii industriale, copiii fie munceau toată ziua, fie toată
noaptea – când unul se urca în pat, celălalt se ducea la muncă. Iată concluzia mea oribilă: nu a fost o revoltă morală care a oprit, în sfârșit, exploatarea copiilor prin muncă, ci ratele extreme de mortalitate printre cei mici. Liderii erau îngrijorați de „prezervarea fizică a rasei“.
Există cărți întregi care descriu suferința muncitorilor de la începuturile Revoluției industriale, dar menționez aici aceste abuzuri pentru a ilustra cât de drastic au fost alterate condițiile de muncă odată cu mecanizarea. Nu toate schimbările au fost abuzive, dar multe dintre ele au fost, cu siguranță.
Deci, cum se leagă această istorie de viețile noastre de secol XXI? Eu n-am văzut legătura până când n-am început să învăț despre luptele care s-au dat pentru orele de muncă și pentru definiția general acceptată a zilei de muncă
„rezonabile“. Înainte de secolul al XIX-lea, oamenii munceau, în medie, între șase și opt ore pe zi și se bucurau de zeci de zile libere pe tot parcursul anului.
De fapt, chiar și cei aflați în cele mai de jos pături sociale petreceau la fel de mult timp liber cum petreceau la muncă. Destul de brusc însă, oamenii au ajuns să muncească ore nesfârșite, fără nici un fel de timp liber.
Prin urmare, atunci când au început să se formeze sindicatele de muncitori și să insiste pentru mai puține ore, fiecare muncitor se lupta nu pentru mijloace de protecție noi, spune James E. Thorold Rogers, ci „pentru a recupera modul în care funcționau strămoșii lui cu patru sau cinci secole în urmă“.²¹ Cu alte cuvinte, oamenii doreau să se întoarcă la aceleași obiceiuri de muncă pe care le aveau înainte să se mute în zonele urbane și la liniile de producție în masă.
Așadar, lupta pentru orele de muncă s-a dat, încă de la început, pentru a ne întoarce la stilul de viață pe care l-am avut timp de milenii întregi.
În 1870, sir John Lubbock a fost ales în Parlament. Primul baron de Avebury
a fost bancher și om de știință (el a brevetat termenii Paleolitic și Neolitic pentru a descrie cele două epoci ale pietrei), dar era și un luptător avid pentru justiția socială și pentru oamenii pe care i-a identificat ca muncind cel mai mult în comunitate.
Odată ales, a început imediat să împingă spre legiferare o formă de protecție a muncitorilor. Un an mai târziu, a obținut aprobarea pe Legea sărbătorilor legale, în care patru zile din an erau rezervate ca fiind sărbători. Era pentru prima dată în aproape 100 de ani când muncitorii primeau zile libere fără nici un motiv religios sau civic, ci doar ca să se bucure de timpul liber. Acele zile erau cunoscute drept Zilele Sfântului Lubbock, în onoarea celui care luptase pentru ele.
În acea perioadă, peste tot în Europa și în Statele Unite, muncitorii se luptau pentru ore mai puține de lucru și condiții mai bune. Forțarea unei zile de lucru de opt ore a fost inițiată de fabricantul Robert Owen, care și-a dorit să
creeze condiții mai bune pentru propriii angajați. Owen a fost cel care a creat mottoul de-acum cunoscut: „Opt ore de muncă, opt ore de relaxare, opt ore de odihnă“.
Dar majoritatea angajatorilor nu erau pregătiți să urmeze modelul lui Owen și să fie satisfăcuți cu obținerea a doar opt ore de muncă de la angajații lor.
O lege care a trecut în 1847 îi forța să le permită femeilor și copiilor să
lucreze doar zece ore pe zi. O lege similară a trecut și în Franța, unde angajații puteau munci doar 12 ore.
Această bătălie se dădea și de cealaltă parte a Atlanticului. Partidul Muncitorilor din Statele Unite a fost fondat în 1877, la fel ca Asociația Muncitorilor în Fier, Oțel și Cositor și Frăția Inginerilor de Locomotive (cu toate că femeile reprezentau un procent semnificativ din forța de muncă, majoritatea sindicatelor muncitorești de la începuturi erau exclusiv masculine). Zeci de mii de oameni au mărșăluit la prima paradă de Ziua Muncii din New York, în septembrie 1882. Pentru ce mărșăluiau? Pentru limitarea orelor de muncă.
Răspunsul clasei superioare la aceste eforturi a fost unul ironic și, uneori, chiar periculos de agresiv. Revoltele au fost întâmpinate cu forță din partea poliției și a armatei. Cu toate că aceste confruntări par istorie antică, ele s-au
întâmplat pe vremea străbunicilor noștri, iar ei sunt cei care au pus bazele relației care există astăzi între angajați și angajatori.
Una dintre cele mai cunoscute astfel de confruntări s-a întâmplat în Chicago, în 1886, la o adunare pentru susținerea drepturilor muncitorilor care ar fi trebuit să fie pașnică. La acea vreme, unii câștigau doar 1,50 dolari pe zi și munceau 60 de ore pe săptămână. Clasa muncitoare vedea locuințele și stilurile de viață luxoase de care se bucurau proprietarii fabricilor, iar răbdarea lor luase sfârșit. Numărul membrilor Cavalerilor Muncii, care pleda pentru ziua de muncă de opt ore, a crescut de la 70 000 la peste 700 000 în doar doi ani.
Sute de oameni s-au întâlnit în Piața Haymarket din Chicago pentru, după
cum spunea activistul August Spies, „a explica ideea generală a mișcării de opt ore“. Mai devreme însă, o bombă artizanală fusese aruncată spre poliție.
Explozia a ucis un polițist și a dezlănțuit haosul. Când fumul și mulțimea s-au dispersat, șapte ofițeri de poliție fuseseră uciși, împreună cu alți câțiva civili, iar zeci de oameni erau răniți. Cu toate că acest eveniment a fost o tragedie, o astfel de violență era ceva obișnuit de câte ori muncitorii forțau o reformă.
Totuși, protecția muncii a început să câștige sprijin politic, pe măsură ce secolul al XIX-lea îi lăsa loc următorului. Prima țară care a stabilit ziua de muncă la opt ore a fost Uruguay, în 1915, la doar un an după ce președintele țării instituise politici privind indemnizațiile de șomaj.
În august 1919, doctorul Stephen Bauer și-a început articolul din Monthly Labor Review după cum urmează: „În ultimele luni ale anului 1918, ziua de lucru de opt ore a devenit strigătul de luptă al maselor; angajatorii susțin că
poate fi introdusă doar prin acțiuni internaționale. Prin urmare, se ridică din nou chestiunea motivelor care determină durata timpului de muncă, efectul micșorării sale și cele mai eficiente metode pentru reglementare.“²²
Gândește-te câteva secunde cât de profund au suferit strămoșii noștri și cât de mult au muncit pentru a putea asigura mai puține ore de muncă pentru ei și pentru copiii lor. Astăzi, la mai puțin de 100 de ani, am cedat acel teritoriu aproape fără nici un fel de luptă. Alegem să muncim mult și să răspundem la mesajele de la serviciu pentru că ne gândim că este singura modalitate să ne păstrăm locurile de muncă sau să ne facem treaba cum trebuie. Dar nu a fost
întotdeauna așa. Obiceiurile noastre se pot schimba pentru că nu a trecut atât de mult timp de când am început să le avem.
