Așa că a început să se joace cu mașinăria și să experimenteze cu aburul, până
când a construit un model care folosea cu 75% mai puțin combustibil decât Newcomen și care era considerat și mult mai puternic. La mai mult de un deceniu, în 1776, pe când John Adams și Thomas Jefferson semnau Declarația de Independență în Philadelphia, în Marea Britanie erau vândute și instalate primele motoare Watt.
Motorul cu aburi Watt a fost folosit inițial, în special, pentru pomparea apei din minele de cărbuni, dar nu a durat mult până când oamenii și-au dat seama că ar putea atașa aceste motoare la aproape orice. Războaiele de țesut au început să fie propulsate cu aburi, iar la fel s-a întâmplat cu morile și cu turnătoriile. Orașele nu mai aveau nevoie de un râu și de un rezervor de apă
ca să genereze energie și nici nu mai aveau nevoie de sute de cai. (Cal-putere obișnuia să fie un termen literal.) Au fost construite fabrici, au apărut nave cu aburi pe Tamisa, iar epoca industrială a luat avânt.
Când fabricile au început să producă bunuri, tipul angajării s-a transformat.
Înainte de secolul al XIX-lea, majoritatea oamenilor locuiau în zonele rurale.
Dar în 1850, pentru prima dată în istoria lumii, mai mulți britanici au ajuns să
locuiască în orașe decât la țară. A fost nevoie să mai treacă încă 70 de ani să
se întâmple asta și în Statele Unite, cam în aceeași perioadă în care Buster Keaton era star de cinema, iar oamenii dansau Charleston.
Înainte de epoca industrială, majoritatea oamenilor lucrau pentru a termina o anumită sarcină: să aducă recolta acasă, să construiască un hambar, să coasă o pătură. În timpul unei singure zile, un fermier putea realiza o varietate largă
de sarcini: avea grijă de animale, uda recolta, captura dăunători, repara garduri și o grămadă de alte lucruri. Atunci când acești fermieri au devenit muncitori în fabrică, și-au pierdut varietatea din zilele de muncă și au sfârșit prin a face aceeași sarcină absurdă și monotonă, stând în aceeași poziție timp de 14 ore pe zi.
O altă schimbare a fost cea a ubicuității proprietății. Istoricii au observat că,
cel puțin în Anglia, în Evul Mediu, majoritatea oamenilor deținea ceva pământ. Iobagii aveau un minimum de 12 hectare și își cultivau propria recoltă. În ultimii 250 de ani, terenurile publice au ajuns să fie deținute de privați; nu mai sunt vaci care pasc pe pășunile comune. Acesta este motivul pentru care s-a produs exodul de la țară către aglomerația din zonele urbane.
Multe dintre orașe nu erau pregătite să găzduiască un asemenea aflux de rezidenți. Pe măsură ce oamenii s-au înghesuit în orașe, casele lor au devenit
„o grămadă de gunoi și mizerie“, notează istoricul E.P. Thompson. Mai mult decât atât, un muncitor care închiria o cameră jalnică în Londra era considerabil mai puțin influent și puternic decât un iobag care deținea chiar și cea mai mică palmă de pământ la țară. Mutarea la orașe a secătuit clasele muncitoare de putere și de bogății.
Când oamenii au început să lucreze în fabrici, munca nu se mai termina. Nu făceai o roată de căruță ca să înlocuiești una stricată – făceai zeci de roți de căruță. Continuai să faci bluze sau potcoave de cai sau găleți de apă ori sticle de cerneală până când rămâneai fără resurse sau până când nu-ți mai puteai ridica mâinile, iar atunci erai înlocuit de altcineva, care continua munca de unde o lăsaseși.
Profiturile afacerilor erau brusc bazate mai mult pe volumul vânzărilor decât pe marjele de profit. „Companiile aveau de-acum nevoie de timpul muncitorilor ca să lucreze în fabrici și trebuiau să țină condici pentru a putea coordona masele și pentru a menține în mișcare roata industriei“¹⁶, subliniază
psihologul în afaceri Tony Crabbe. „Atât de valoros devenise timpul, încât mulți patroni lipsiți de scrupule își modificau ceasurile în timpul zilei pentru a putea să scoată mai multe ore de la muncitorii neștiutori.“
Iată o altă idee demnă de luat în considerare: până spre finalul anilor 1800, majoritatea economiilor europene dețineau o clasă considerabilă alcătuită din meșteșugari: tinichigii, potcovari, pielari și alții, care-și aveau propriile unelte și erau maeștri în domeniile lor. Dacă voiai să construiești o catedrală, angajai muncitori care să ridice zidurile și artizani care să sculpteze balustradele și garguiele și care să picteze altarele. După cum subliniază istoricul Nelson Lichtenstein, Paul Revere a fost un argintar renumit, iar portretul său cunoscut care stă acum în Muzeul de Arte Frumoase din Boston a fost pictat cu șapte ani înainte de faimoasa sa cursă. În acesta, e îmbrăcat într-o cămașă
cu mâneci și are murdărie sub unghii. Meșteșugarii erau respectați și, în mare parte, independenți.¹⁷
Pe măsură ce era industrială a tot avansat, meșteșugarii au fost băgați în fabrici. Un sticlar nu putea concura cu o fabrică de sticlă. Așa că își vindea uneltele și ocupa un post acolo unde instrumentele și mașinăriile nu erau deținute de muncitori, ci de angajator. Când un muncitor își părăsea locul de muncă, nu mai lua cu el și lucrurile de care ar fi avut nevoie ca să-și găsească
o altă slujbă. Se baza complet pe noul angajator ca să-i ofere uneltele și resursele. Din nou, acesta a fost un transfer semnificativ de putere.
Din cauza acestei schimbări, lumea și-a pierdut mulți artiști specializați, sculptori, tâmplari și fierari. (Iată un exercițiu interesant: uită-te la niște fotografii cu Palatul Parlamentului din Anglia, construit între 1839 și 1842.
Imaginează-ți cât de mult ar fi costat toată acea muncă astăzi și vei înțelege un aspect care a fost abandonat atunci când ne-am pierdut clasa de meseriași.) În fabrici, muncitorii nu mai dezvoltau, în general, aceeași mândrie legată de munca lor, din moment ce scoteau zeci de produse la fel pe zi.
De asemenea, și mobilitatea socială a stagnat. Înainte de secolul al XIX-lea, era posibil să înveți o meserie și să muncești destul ca să ajungi în clasa de mijloc. Dar fabricile nu au nevoie de meșteșugari – au nevoie de trupuri și de mâini și nu există decât câteva posturi de conducere. Erau prea puține oportunități de avansare sau de promovare în secolul al XIX-lea și devenise aproape imposibil să ieși din clasa muncitoare.
Toate aceste modificări au fost semnificative, dar s-a mai schimbat ceva în acea perioadă, ceva cu adevărat monumental: timpul a ajuns să însemne bani.
Muncitorii lucrau cu mașini care făceau relativ același număr de produse pe oră. Așadar, cu cât mai mult stătea în funcțiune mașina, cu atât mai multe produse făcea o fabrică și cu atât mai mulți bani putea face patronul. Mai multe ore însemnau mai mulți bani.
De obicei, angajații nu erau plătiți în funcție de sarcina pe care o realizau, așa cum fuseseră vreme de secole înainte, ci în funcție de ore. Am încercat să-mi imaginez cum trebuie să se fi simțit un muncitor din acea vreme care și-a primit salariul pentru o săptămână de lucru, după o viață întreagă de cultivat sau de țesut. Nu doar că această metamorfoză s-a produs recent, dar a fost și
rapidă. Și poate că a început în Anglia, dar s-a răspândit rapid și în celelalte țări și chiar pe celelalte continente.
Până și vocabularul nostru a reflectat această schimbare. În anii 1600, de exemplu, cuvântul punctualitate însemna „exactitate“. Undeva în jurul anului 1777 însă, oamenii au început să-l folosească cu sensul de „la timp“. Timp de secole întregi, cuvântul eficiență însemna „puterea de a termina ceva“, din latinescul efficere, care înseamnă „a realiza“.¹⁸ Dar în anii 1780, îl vedem folosit ca sinonim pentru muncă productivă, iar în 1858, cuvântul eficiență a fost folosit pentru prima dată, într-un articol, ca însemnând „raportul dintre munca utilă depusă și energia consumată“. Timp bine petrecut a început să
însemne „timp în care s-au câștigat bani“.
Însă această transformare nu a rămas izolată pe etajele fabricilor; s-a extins chiar și până la concepția noastră asupra lumii naturale. Programele noastre obișnuiau să fie guvernate de răsăritul și de apusul soarelui, acum chiar și definiția zilei a evoluat, aducând reperul de pe cer pe pământ. Parțial, asta s-a întâmplat pentru că din ce în ce mai mulți oameni puteau circula pe întuneric cu ajutorul luminii artificiale.
În 1834, Joseph Morgan a dezvoltat o metodă pentru producerea comercială a lumânărilor. Lumina din casă a devenit destul de accesibilă, apoi lumânările au ajuns să fie și mai folosite în anii 1850, după inventarea parafinei, care le făcea mai curate, mai sigure și mai ieftine. În 1879, Thomas Edison a produs primul bec fabricat ca marfă și vândut.
Au devenit posibile turele de noapte. Apusul, cu momentul în care te opreai din muncit, nu mai era la fel. Zi însemnase, cândva, „orele în care stai treaz“, cât timp e soarele pe cer, dar atunci când lumina zilei și-a pierdut semnificația, zi a început să însemne „ore de lucru“. Muncitorii își puteau începe „zilele“ înainte de răsăritul soarelui și le încheiau la mult timp după
lăsarea întunericului.
Adevărul este că nu eram pregătiți pentru această schimbare produsă brusc de motorul cu aburi. Atunci când fabricile au început să înlocuiască fermele, nu mai existau legi care să guverneze practicile de muncă și nici reglementări care să protejeze muncitorii. Totul era prea nou. Nici un politician nu anticipase nevoia de a crea un mecanism de monitorizare sau de pedepsire a
abuzurilor. Mai mult decât atât, conducătorii guvernelor s-au entuziasmat foarte tare atunci când au văzut cum se dezvoltă fabricile și cresc profiturile.
Foarte puțini oameni își doreau să ridice bariere care ar fi putut să
încetinească progresul. Vorbim, desigur, despre era care a dus la secolul XX, la furtunoșii ani 1920 și la excesul descris în Marele Gatsby. Pentru industriași, atmosfera lejeră din economie și politică a dus la o exacerbare a exploatărilor profitabile.
Din cauza mediului lax, secolul al XIX-lea a fost martorul celor mai negre abuzuri asupra muncitorilor din toată istoria noastră. Unul dintre autorii mei preferați din copilărie a fost (și încă mai este, adult fiind) Charles Dickens. I-am citit o biografie când eram prin clasa a patra sau a cincea și am fost îngrozită să aflu toate lucrurile pe care le-a îndurat.
