Argumentul meu nu este că ne mișcăm prea repede sau că ne schimbăm prea rapid. De fapt, spun chiar opusul. Cred că hotărârea noastră constantă ne împiedică progresul.
Lucrăm cel mai bine atunci când le permitem obiceiurilor noastre să fie flexibile. În loc să strângem din dinți și să ne forțăm corpul și mintea să
muncească dincolo de orele de lucru și să se concentreze până când ne atingem scopurile, soluția contraintuitivă s-ar putea să fie să te îndepărtezi.
Pare că nu ne mai ajută să ne împingem și mai tare de la spate.
Putem și trebuie să ne oprim din a ne trata ca pe niște mașinării ce pot fi conduse, pompate, amplificate și piratate. În loc să ne limităm și să ne constrângem natura esențială, ne putem sărbători umanitatea la muncă și în timp ce trândăvim. Astfel, ne putem înțelege mai bine natura și abilitățile.
Așa, ne putem baza nu pe munca noastră, ci pe talentele noastre înnăscute.
Alex Lickerman, „How To Reset Your Happiness Set Point“, Psychology Today, 21 aprilie 2013
Henry George, Progress and Poverty (New York: D. Appleton & Co, 1879), p. 98
U.S. Travel Association, „State of American Vacation 2018“, 8 mai 2018
Lucia Ciciolla, Alexandria S. Curlee, Jason Karageorge și Suniya S. Luthar,
„When Mothers and Fathers Are Seen as Disproportionately Valuing Achievements: Implications for Adjustment Among Upper Middle Class Youth“, Journal of Youth and Adolescence 46, nr. 5 (mai 2017): pp. 1057–
1075
Jean M. Twenge, Thomas E. Joiner, Mary E. Duffy, A. Bell Cooper și Sarah G. Binau, „Age, Period, and Cohort Trends in Mood Disorder Indicators and Suicide-Related Outcomes in a Nationally Representative Dataset, 2005–
2017“, Journal of Abnormal Psychology, 14 martie 2019
Dan Pallotta, „Worry Isn’t Work“, Harvard Business Review, 20 august 2010
„Average annual hours actually worked per worker“, Stats.OECD.org Linton Weeks, „Lazy in America: An Incomplete Social History“, NPR.org, 1 iulie 2011
PARTEA I. Cultul eficienței
1. Atenție la goluri!
Ritmul este sunetul în mișcare. Este exprimat de puls, de bătăile inimii, derespirație. Se ridică și coboară. Ne duce în noi înșine, apoi ne scoate din noiînșine.
Edward Hirsch
Hai să începem cu o conversație despre ritm. Pentru un muzician, ritmul este viteza unei piese muzicale. Pentru noi, toți ceilalți, ritmul este viteza vieții noastre. Un ritm alert are, în general, o conotație pozitivă în lumea modernă
și categoric nu e nimic rău dacă faci lucrurile rapid.
Mi-ar plăcea teribil să merg la doctor fără să aștept o oră după ora de programare și să mai am puțin să-mi pierd mințile în trafic, încercând să
ajung acasă. Încetinirile involuntare sunt enervante. Mai mult decât atât, sunt bine-venite uneltele care scurtează timpul unei sarcini neplăcute. O mașină de spălat vase care elimină nevoia de a spăla de mână? Da, te rog. O aplicație care îmi permite să mă cazez la un hotel în timp ce eu sunt încă în aeroport?
Absolut.
Dar cum rămâne cu ritmul lucrurilor pe care ne place să le facem? Cum rămâne cu încetinirile voluntare? Se poate ca, în goana noastră de a face lucrurile mai repede, să ne fi redus și timpul petrecut făcând lucruri care ne plac, cum ar fi cățărările sau rebusul. Mereu e de dorit să mergi mai repede, să ajungi mai repede în anumite locuri, să mărești viteza și să reduci timpul necesar pentru realizarea unei sarcini? Sau sunt și beneficii inerente ale încetinirii ocazionale?
Acestea sunt întrebările pe care am început să mi le pun anul trecut, când mă
luptam cu cea de-a doua criză de bronșită din ultimele opt luni. „Odihnește-te!“, mi-a spus doctorul. „Stai și citește o carte sau uită-te la un film, dar nu te duce la muncă!“
Nu i-am urmat sfatul. Eram gazda unei emisiuni zilnice la radio și trebuia să
intru în direct de luni până vineri. Mai aveam și discursuri de ținut aproape în fiecare săptămână, iar asta necesita să călătoresc. Programul meu obișnuit: trezirea la 4:30, prezintă emisiunea de la radio până la 10:00, du-te la aeroport, zboară în oricare oraș ții discursul, du-te la culcare, trezește-te a doua zi dimineață și ține discursul, zboară înapoi acasă și du-te la culcare, trezește-te a doua zi dimineață la 4:30 ca să ajungi la emisiunea radio.
Între timp, aveam și un podcast în care luam interviuri pentru a-mi putea susține cartea, scriam articole pentru diverse publicații și, ocazional, mai apăream și pe la BBC să vorbesc despre știrile din State. Îmi vedeam fiul doar rareori, iar când îl vedeam eram irascibilă. Tot ce voiam să fac în timpul meu liber era să mă ghemuiesc într-un colț al canapelei și să mă uit la seriale.
Începusem să mă gândesc dacă nu cumva mă mișc prea repede, atât de repede încât nu am timp să iau deciziile raționale despre ce lucruri vreau să fac și ce lucruri fac doar pentru că îmi apar în calendar. Mi-am dat seama că eram pe modul automat. Eram ca Lucy în episodul acela faimos de la fabrica de ciocolată, atâta doar că eu tot acceleram ca să pot să țin pasul cu evenimentele din viața mea.
„Crezi că uneori încercăm să facem prea multe în același timp?“, l-am întrebat pe unul dintre mentorii mei.
„Obișnuiam și eu să fac asta“, a răspuns el. „Apoi, am început să mă asigur că există goluri în calendarul meu, destule goluri încât să poată să-mi permită
să respir.“
I-am menționat îngrijorările mele unei alte prietene, iar ea m-a îndreptat spre discursul TED al lui Carl Honoré despre Mișcarea lentă. Honoré nu a fost cel care a pornit mișcarea – discursul și cartea sa au apărut la ani după ce pornise ideea în Italia și începuse să se extindă în toată lumea. Dar gândurile lui despre subiect au fost, cu siguranță, fascinante.
Mișcarea lentă a început ca un protest față de fast-food. Probabil că ai văzut fotografii cu Piazza di Spagna din Roma. Este vorba despre spațiul deschis de la capătul Treptelor Spaniole, iar în mijlocul piațetei pietruite se află faimoasa Fontana della Barcaccia (Fântâna vechii bărci), creată de Pietro Bernini la începutul anilor 1600.
Modelul fântânii a fost bazat pe o legendă. În secolul al XVI-lea, se spunea că
râul Tibru se revărsase, iar când se retrăseseră apele, în mijlocul pieței mai rămăsese doar o barcă solitară. În memoria acestei povești, Bernini a proiectat o barcă din travertin, care pare să plutească pe apa limpede.
Poetul John Keats a locuit într-o casă din Piazza di Spagna până în momentul morții, iar casa a fost transformată într-un muzeu și este deschisă publicului.
