de vorbă cu tipul de pe celălalt scaun. Sentimentul că ar putea să se întâmple, în orice moment, ceva groaznic sau că ar putea apărea ceva urgent care să
necesite atenția mea imediată dispăruse. Nu mai stăteam ca pe ghimpi. A fost destul de inconfortabil la început să mă rup de ritmul neobosit al vieții ultraconectate, dar pe măsură ce călătoria mea se apropia de final, mă
gândeam cu groază la faptul că va trebui să mă alătur iar paradei lipsite de bucurie care era viața mea.
„Călătoriile lente rivalizează acum cu acea cultură de hai-să-mergem-în-Barcelona-la-prânz“¹¹, spune Carl Honoré. „Adepții ei savurează călătoria, se plimbă doar cu trenul, cu barca ori bicicleta și chiar pe jos, în loc să se înghesuie într-un avion. Își iau timp să se conecteze la cultura locală, în loc să
se grăbească să bifeze cât mai multe capcane pentru turiști.“
Ceea ce am învățat eu e că, dacă nu alegi în mod conștient o cale mai lentă, cel mai probabil vei rămâne blocat cu pedala de accelerație la podea. Nu e o chestiune de a planifica să încetinești pentru că totul în jurul tău trece rapid pe lângă tine. Majoritatea dintre noi menținem, în mod instinctiv, ritmul mediului nostru.
De asemenea, nu e necesar nici să mergi în cealaltă extremă. Nu trebuie să
merg cu trenul zile întregi ca să experimentez un ritm mai liniștit. În dimineața asta, am ajuns la aeroportul din Atlanta cu aproape 90 de minute de pierdut înainte să plece avionul. Așa că am trecut de trenul pentru pasageri și am mers pe jos până la poartă. De ce, m-am gândit eu, trebuie să mă grăbesc să ajung la poartă, doar ca să mai pierd și pe-acolo vreo 20 de minute?
Pe drum, am văzut zeci de sculpturi imense făcute de artiști din Zimbabwe și m-am bucurat de una dintre galeriile mele de artă preferate, Flight Paths, a lui Steve Waldeck. Când treci de la terminalul A la terminalul B, te plimbi prin simularea unei păduri tropicale, cu sunetele îndepărtate ale păsărilor și cu ploi calde de vară. Garantez că această sculptură kinetică luminoasă, în valoare de 4,1 milioane de dolari, o să te facă să te simți mai relaxat.
În fața mea mai erau o tânără mamă și fiica ei. Prima mea reacție a fost iritarea și aproape că am pășit într-o parte ca să mă pregătesc să le depășesc.
Apoi, mi-am amintit că am destul timp, așa că am încetinit pasul și l-am potrivit după al fetiței. Mi-am reamintit de momentele când mă plimbam și eu
cu băiatul meu și cum mă simțeam deseori nevoită să îl grăbesc sau să îl iau în brațe ca să nu îi întârziem pe cei din spatele nostru.
Mi-am relaxat pașii doar puțin și am putut să privesc uimirea fetiței pe măsură ce călătorea prin „pădurea tropicală“. „Auzi păsările, mami?“, zicea ea. „Sunt păsări adevărate?“
Aceasta a fost doar o schimbare minoră, ce m-a costat doar câteva minute, dar am ajuns la poartă cu un zâmbet pe buze. Când fusese ultima dată când ajunsesem fericită și relaxată la aeroport? Poate că a fost vorba doar despre o mică decizie ce mi-a adus jumătate de oră de bucurie, dar dacă aș lua mai multe decizii de genul acesta, poate că aș putea să adun împreună momente de liniște până când, într-un final, echilibrul vieții mele se va muta de la anxietate spre revigorare.
Desigur, aceste decizii nu sunt mereu atât de ușoare pe cât ne-am dori noi să
fie.
Eu vin dintr-o linie lungă de perfecționiști, iar eu nu sunt nici pe departe cea mai impresionantă frunză din arborele meu genealogic. Evident, ceva în mine mă face să vreau să muncesc mai mult, chiar și atunci când nu e nevoie. Ar putea să fie din cauza felului în care am fost crescută?
M-am uitat la obiceiurile fraților, ale mamei și ale bunicilor mei. Am citit ce-am găsit despre străbunica mea, Carrie Still Shepperson, care a fost fiica unei sclave și a unui proprietar de plantație. Și-a obținut diploma de pedagog în 1886 la Universitatea din Atlanta. A predat ani întregi la Union School, prima școală pentru copiii de culoare din Little Rock, Arkansas. După
moartea primului său soț, a rămas mamă singură timp de aproape zece ani înainte să se recăsătorească. Să fii mamă singură e greu și-acum; nici nu vreau să mă gândesc cât de greu trebuie să fi fost pentru o femeie de culoare din Sud, în 1895.
Carrie a deschis prima bibliotecă pentru afro-americani din Arkansas și a strâns bani să pună în scenă producțiile lui Shakespeare și ale altor clasici. Și-a petrecut multe weekenduri călătorind în comunitățile rurale din Arkansas să-i învețe pe oamenii de culoare de-acolo cum să scrie și să citească, iar când a murit, în 1927, bunicul meu a descoperit că scrisese o carte ce a rămas
nepublicată până în ziua de azi.
E de-ajuns să spunem că nimeni nu ar fi îndrăznit să o numească pe Carrie Still Shepperson o leneșă. Și totuși, citind despre viața ei cotidiană, totul părea incredibil de relaxat pentru mintea mea de secol XXI. Asculta operă la patefonul familiei, citea poezii cu prietenii la întâlnirile clubului Lotus, avea destul timp să-i modeleze mintea tânără a fiului său precoce și lua cina cu familia în fiecare seară, cină gătită deseori de mama ei, care își petrecuse majoritatea vieții ca sclavă în Georgia.
Este ridicol și nemilos să vorbești despre etica muncii în aceeași propoziție cu sclavia, așa că mă uit doar la primii mei strămoși liberi. Ea a fost, fără
îndoială, o femeie aprigă și neobosită. A împământenit principiile muncii asidue în mintea bunicului meu care, la rândul lui, a învățat-o pe mama, care îl irita pe sinele meu mai tânăr când îmi spunea „măcar fă ceva cât te uiți la televizor. Nu sta degeaba.“
Străbunicii din partea tatălui meu erau fermieri în Texas. Sunt sigură că au trudit în condiții vitrege și că au trăit cu credința în muncă și în treaba bine făcută. Și totuși, și ei își umpleau ziua cu discuții la cină și cu jocuri de cărți, cu pește prăjit sau cu lucrul manual. Bunicul meu obișnuia să facă înghețată
de casă pe aleea din spate, amestecând-o în timp ce eu stăteam pe capac să o țin nemișcată.
Cercetările în trecutul propriei familii m-au învățat două lucruri: în primul rând, credința în valoarea inerentă a productivității constante datează încă de la finalul secolului al XIX-lea. În al doilea rând, obișnuiam să echilibrăm orele lungi de muncă cu relaxarea și întâlnirile sociale. Așa că acest mod de a fi a început acum mult timp și a devenit din ce în ce mai împământenit și mai extrem odată cu trecerea generațiilor.
Dacă voiam să găsesc sursa dependenței mele față de eficiență, trebuia să mă
uit în cărțile de istorie. Am început să citesc despre practicile muncii din anii 1950, din anii 1920, de la începutul secolului XX și m-am dus din ce în ce mai înapoi ca să găsesc inculpatul original. Într-un final, am început să citesc despre viața cotidiană din anii 1600, până înapoi în Grecia Antică. Mi-am dat seama că obiceiurile de muncă erau aproape complet diferite acum 250 de ani. Am avut o revelație: tot ce știm noi despre muncă, eficiență și relaxare
este relativ nou și, foarte posibil, greșit.
2. Totul începe cu un motor cu aburiRitmul vieții era lent, chiar domol; ritmul muncii era relaxat. Poate că
strămoșii noștri n-au fost bogați, dar sigur se bucurau de relaxare dinabundență.
Juliet Schor, sociolog
Munca pentru bani este un concept vechi, dar poate nu la fel de vechi cum te-ai aștepta. În urmă cu aproximativ 9 000 de ani, oamenii trăiau în comun pe pământurile care erau împărțite de toți și recoltau culturile care hrăneau o întreagă comunitate. Antropologul Ian Hodder de la Stanford spune că acești oameni probabil că nu se gândeau la sarcinile lor ca fiind muncă, ci le vedeau, în schimb, ca fiind „pur și simplu parte din activitățile lor zilnice, alături de gătitul, ritualurile și festinurile care erau o parte atât de importantă
a vieții lor“.¹²
Nu se știe când a decis prima persoană să o mituiască pe alta să-i facă treaba în locul său, dar avem un document al uneia dintre aceste tranzacții timpurii.
Primul fluturaș de salariu datează de acum 5 000 de ani, într-un oraș care se afla în Irakul de azi. La schimb pentru munca sa, cineva a fost plătit în bere (vreun Homer Simpson antic din Mesopotamia, probabil). De atunci, munca în schimbul berii sau al mâncării ori al altui tip de plată a devenit un obicei comun în toată lumea.
Totuși, este posibil să fi cochetat pentru foarte mult timp cu ideea greșită
despre ce însemna „munca“ pentru strămoșii noștri. Țăranii medievali munceau, în medie, mult mai puține ore decât noi și se bucurau de
semnificativ mai mult timp de relaxare.¹³ Poate suntem tentați să credem că a trebuit dintotdeauna să muncim măcar 40 de ore pe săptămână ca să avem un trai decent, dar de fapt acesta este un fenomen relativ recent.
