Cum am ajuns de la greve ale foamei și bătăi cu polițiștii la a răspunde voluntar la e-mailuri duminică noaptea și la a alege să stăm la birou ca să
„terminăm“? În cartea The Jobless Future, Stanley Aronowitz și William DiFazio deplâng această tendință: „Un număr alarmant de muncitori, atât intelectuali, cât și manuali, își predau muncii aproape toate orele în care sunt treji și chiar și cele în care visează… Noțiunea de timp liber este la fel de departe de experiența majorității oamenilor cum este și aerul liber.“²³
Totuși, știm de peste 100 de ani că multele ore de trudă nu cresc, de fapt, productivitatea. Avem informații despre acest fapt care datează încă din anii 1800 – în perioada în care sindicatele îi forțau pe angajatori să reducă orele, proprietarii de fabrici erau uimiți să observe că productivitatea creștea, iar accidentele erau mai puține. Programul prelungit era contraproductiv în epoca atelierelor, iar cercetările arată că încă mai este, chiar și în epoca muncitorului înzestrat cu cunoaștere.
Iar asta desigur că nu se aplică doar la orele de muncă. Nu e nici o surpriză că
angajații încearcă să obțină cât de multe ore pot de la angajații lor, iar aceștia din urmă vor petrece timp în plus, voluntar, pentru a obține promovări și măriri de salariu. E de înțeles. Dar suntem unde suntem acum din cauza a ceea ce s-a întâmplat după victoria asupra orelor de muncă. Atunci când angajatorii au pierdut lupta politică, s-au mutat pe un alt câmp de bătălie: cultura.
3. Etica muncii
Așa-numita inactivitate, care nu constă în a nu face nimic, ci în a face omulțime de lucruri nerecunoscute de formulele dogmatice ale claseiconducătoare, are același drept de a-și susține poziția ca însăși hărnicia.
Robert Louis Stevenson, Scuză pentru leneși, 1877
Întocmai cum au existat idei economice și tehnologice care au dospit secole întregi înainte să dea naștere epocii industriale, tot așa au existat și filosofii –
cea mai importantă fiind cea protestantă – de etică a muncii. Martin Luther nu a schimbat doar istoria religiilor atunci când și-a bătut în cuie cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenburg, Germania. Ideile lui au schimbat, într-un final, viața fiecărei persoane din lumea dezvoltată.
Pentru o bună perioadă de timp, Biserica Catolică a susținut că, pentru a obține un loc în rai, credincioșii trebuie să facă fapte bune. Se știe că lenea (reticența de a munci) este unul dintre cele șapte păcate capitale. Preoții catolici citau din Epistola lui Iacob: „Arată-mi credința ta fără fapte și-ți voi arăta și eu credința mea prin fapte“ (sublinierea îmi aparține). Luther disprețuia practica de a le da mântuirea celor care ofereau daruri sau bani bisericii, așa că a pus accentul pe munca asiduă și pe frugalitate.
Deși Luther argumenta că mântuirea se obține doar prin credință, mai predica și că munca este darul lui Dumnezeu și că putem recunoaște oamenii buni și credincioși după munca asiduă și eficientă pe care o depun. Luther credea că
inactivitatea trebuia savurată după moarte.
Toate acestea ar fi putut să fi rămas între zidurile bisericii și în casele credincioșilor, dacă n-ar fi fost Max Weber. În 1904, chiar pe când sindicatele deveneau mai puternice, iar discuțiile despre ziua de muncă de opt ore începeau să câștige teren, sociologul german a publicat o carte numită
Etica protestantă și spiritul capitalismului. Descrierea făcută de Weber credințelor lui Luther nu a fost una complet corectă, dar argumentul său economic a fost extrem de influent.
Weber argumenta că etica protestantă a muncii era responsabilă pentru creșterea capitalismului și pentru succesul Europei nordice. În carte, citează
sfatul celebru al lui Benjamin Franklin: „Să nu uităm că timpul înseamnă
bani. Cel care poate câștiga zece șilingi pe zi prin munca lui, dar merge în străinătate sau stă degeaba jumătate de zi, chiar dacă cheltuie doar șase peni în timpul trândăviei lui, nu trebuie să calculeze doar asta ca fiind singura lui cheltuială; el, de fapt, a cheltuit sau a aruncat cinci șilingi.“²⁴ Cu alte cuvinte, dacă stai degeaba, nu ești doar leneș, ci pierzi și bani.
Max Weber subliniază că, înainte de epoca industrială, muncitorii din ferme care primeau salarii mai mari munceau și mai puține ore. Munceau cât trebuia ca să câștige cât aveau nevoie, apoi își petreceau restul timpului relaxându-se.
Etica protestantă a muncii clasifica însă inactivitatea drept imorală, iar munca asiduă – virtute. Așa că angajatorii își puteau convinge angajații devotați să
lucreze mai mult, indiferent de salariul pe care îl primeau. Chiar și omul de serviciu sau instalatorul fac munca Domnului, potrivit lui Martin Luther, și nici o slujbă nu este nedemnă în ochii lui Dumnezeu.
Cartea lui Weber a fost foarte populară și a avut un impact uriaș asupra politicilor economice. De fapt, Asociația Internațională de Sociologie a numit-o a patra cea mai importantă carte din domeniu a secolului XX.
Idolatrizarea oamenilor muncitori a început în Statele Unite odată cu bătrânul Ben Franklin și cu alții asemenea lui. A crescut în intensitate în secolul al XIX-lea. În 1859, Frederick Douglass a ținut un discurs ce urma să fie repetat de nenumărate ori pe parcursul următorilor ani. Era un discurs despre „omul autodidact“.²⁵ „Nu e nimic bun, măreț sau de dorit“, spunea el, „care să nu reiasă din orice fel de muncă.“
Această viziune asupra bărbatului (pentru că, să fim serioși, aproape
întotdeauna era vorba despre bărbați) care obținea lucruri mărețe doar prin sudoarea frunții a devenit o parte esențială a Visului american, iar versiuni diferite ale acestuia au ajuns și în multe părți ale Europei. „Teoria mea despre omul autodidact este, deci, aceasta: că el este un om al muncii“, spunea Douglass. „Fie că astfel de bărbați ating excelența materială, morală sau intelectuală sau nu, munca cinstită desfășurată cu credință, cu constanță și perseverență este cea mai bună, dacă nu cumva singura explicație a succesului lor.“
Argumentul său este că succesul cuiva care realizează lucruri mărețe vine în special din sânge, transpirație și lacrimi. În schimb, cineva care nu are succes în mod evident nu muncește destul de mult.
Încă o dată, vedem schimbările din limbaj care reflectă o evoluție în filosofie.
De exemplu, cuvântul gaică (bootstrapping) era folosit la începutul anilor 1800. Însemna „să sari gardul folosindu-te doar de gaica de la spate a cizmelor“ (cu sensul de proces autosusținut, folosind resursele disponibile); cu alte cuvinte, să faci ceva extrem de improbabil. Un articol din 1843 din Madison City Express ironiza un oficial spunând: „Excelența Sa încearcă cu siguranță să se ridice de găici sau, și mai bine, stă în roabă ca să se-mpingă
singur.“²⁶
În deceniile care au urmat, implicațiile satirice s-au pierdut, iar expresia a ajuns să însemne îmbogățire prin efort individual. A devenit un compliment.
Asta oglindea opinia unei societăți largi care, atât în Statele Unite, cât și în mare parte din Europa, îi admira nu pe bogații trândavi, ci pe cei care s-au îmbogățit prin forțele proprii, precum Thomas Edison sau Henry Ford.
Și aici intră în scenă Horatio Alger. Alger a fost fiul unui preot unitarian care s-a luptat cu sărăcia aproape toată viața. Tânărul a reușit să intre la Harvard, dar trecutul său umil nu i-a permis să intre în cluburile elitiste de-acolo. Poate că asta a oferit o parte din inspirația pentru romanele datorită cărora a devenit, ulterior, faimos.
Prima carte cu succes la public a lui Horatio Alger a fost Ragged Dick.
Urmărind povestea unui lustragiu de 14 ani care ajunge să aibă succes în viață datorită sincerității, cumpătării și curajului său, cartea a fost un fenomen. Alger a scris, practic, aceeași poveste în fiecare roman al său, dar a
schimbat doar personajele și alte detalii superficiale. Astăzi, dacă cineva menționează o „poveste de Horatio Alger“, se referă la o poveste despre îmbogățire, în care un erou tânăr și curajos obține succesul cu ajutorul caracterului său pozitiv și al muncii asidue.
Romanele lui Alger au fost atât de populare și de integrate culturii americane între anii 1867 și 1926, încât povestirile sale mitice au ajuns să fie ceva demn de imitat. Nu mai era ridicol să te ridici de găicile cizmelor; era un plan de viață solid. Chiar și astăzi, în ciuda faptului că diferența de venituri este mai mare în America decât în aproape orice altă țară, mulți americani cred că se pot îmbogăți prin muncă cinstită, iar această convingere alimentează dorința de a munci prea mult, chiar și atunci când nu culegem roadele muncii noastre.
Psihologii Michael W. Kraus și Jacinth J.X. Tan au studiat perspectivele americanilor asupra mobilității sociale într-o cercetare publicată în 2015. Ei au concluzionat astfel: „Credința în Visul american pătrunde în deciziile noastre ca părinți, în practicile educaționale și în agendele politice, și totuși, potrivit datelor pe care le arătăm în această lucrare, americanii greșesc mult atunci când sunt rugați să descrie tendințele reale ale mobilității între clasele sociale“.²⁷
Greșit e un cuvânt blând. Adevărul este că șansele să ajungi milionar înStatele Unite sunt mai mici de un procent. Probabilitatea să ajungi miliardareste cam aceeași cu șansa de a fi lovit de fulger. Dar măsurăm la fel deinexact și alte schimbări mai puțin dramatice în ceea ce privește veniturile.
Kraus și Tan au raportat că participanții la patru studii au supraestimat multposibilitatea ca cineva să se mute dintr-o marjă de venit minim la una devenit ridicat.
Un alt studiu de la Princeton a arătat că, cu cât mai mare e convingerea că te poți ridica pe treptele salariale, cu atât mai probabil este să aperi statu-quoul.²⁸ Dacă ai impresia că viața ta ar putea fi o poveste dintre ale lui Horatio Alger, e mai probabil să sprijini strategiile economice și politice actuale, în loc să forțezi o schimbare. Ce contează că prietenii și vecinii mei câștigă la fel cât câștigau și acum zece ani, se gândesc mulți. Eu voi fi excepția. La interviuri, obișnuiam să le spun potențialilor angajatori că, deși nu am la fel de multă experiență ca ceilalți candidați, aș putea să „muncesc la negru“.
