Cu toate că obsesia pentru eficiență și productivitate se întâlnește peste tot în lume, nicăieri nu e mai evidentă decât în Statele Unite, unde aproape 70%
dintre cetățeni cred că își pot îndeplini Visul american și că cei mai importanți factori în atingerea succesului economic sunt munca grea și motivația personală.²⁹
John Swansburg, editor-șef al Atlantic, a scris despre Visului american urmărit de tatăl său și despre mitul omului autodidact și ridică o întrebare importantă: „Este un mit sănătos cel care ne inspiră să țintim cât mai sus? Sau este mai mult o deziluzie în masă, care ne oprește din a ne confrunta cu faptul că americanii săraci tind să rămână săraci, indiferent de cât de mult muncesc?“³⁰ Eu tind să cred că e mai mult deziluzie în masă decât mit sănătos, în special din moment ce, tânără fiind, credeam cu ardoare că cineva, undeva, va observa cât de mult muncesc și mă va răsplăti. Într-un final, a trebuit să-mi recunosc singură eforturile și să mă recompensez.
Această convingere că munca asiduă este o virtute și o filosofie de viață a pornit pe ușa unei biserici din Germania. Pe parcursul a 200 de ani, noțiunea religioasă că munca grea și multă te face merituos, în vreme ce, dacă-ți iei timp liber, înseamnă că ești leneș, a fost adoptată ca politică economică, un mod de a motiva angajații și de a profita la maximum de ei.
În final, această poveste este despre cum dorința industriașilor de a avea mai puțini muncitori care lucrează mai multe ore s-a combinat cu credința religioasă că munca e bună și inactivitatea e rea și cu speranța capitalistă de creștere constantă. Atunci când timpul a ajuns să coste bani, nevoia de a obține mai mult timp de la muncitori a devenit urgentă, dacă voiai ca obiectivele de profit să fie îndeplinite.
Este interesant de notat că omul care a ajutat la crearea acestei credințe în zilele lungi de muncă și în productivitate, Max Weber, și-a exprimat niște dubii când a scris concluzia celebrei sale cărți. După ce a afirmat că „atunci când ascetismul a ieșit din celulele monastice și a intrat în viața de zi cu zi…
și-a îndeplinit rolul de a construi cosmosul uriaș al ordinii economice moderne“³¹, a scris că mașinăriile au ajuns să controleze viețile oamenilor și s-a întrebat dacă vor continua să le determine viețile „până când ultima tonă
de cărbune fosilizat se va fi ars“³² și dacă industria care ar fi trebuit să
îmbunătățească viața umană nu cumva va ajunge să fie „o cușcă de fier“.
Îngrijorarea lui că ne vom epuiza resursele și ne vom încătușa singuri a fost una justificată. Dar, chiar și văzând efectele dezastruoase ale politicilor anterioare, tot ni se spune să continuăm să muncim, așa cum li s-a spus și părinților și bunicilor noștri înaintea noastră.
La începutul secolului XX era un lucru normal ca scriitorii să mustre oamenii pentru indolența lor. John Candee Dean a scris un articol pentru Indianapolis Star, în 1920, în care spunea: „După ce ai lucrat șase, opt, zece sau chiar 12 ore pe zi, să nu cumva să te gândești că restul orelor pe care le ai pot fi pierdute pe plăceri… nu-ți pierde timpul la filme, la teatru sau pe străzi. Dacă
îți folosești bine tot timpul liber, nu doar că poți deveni independent financiar, dar poți ajunge și să fii educat.“
În această perioadă, munca a început să se amestece cu identitatea. Gata cu diletanții care studiau arheologia în timp ce lucrau ca bancheri și ca scriitori –
epoca industrială a fost martora creșterii numărului de ingineri, inventatori și an-treprenori precum Henry Ford. Ford a fost lăudat la nivel internațional pentru etica muncii sale, iar un fragment din autobiografia sa sună mai mult ca o predică decât ca un tratat asupra industriei. „Munca este rațiunea noastră“, scria Ford. „Respectul nostru față de sine, salvarea noastră. Munca și numai munca poate asigura sănătatea, bogăția și fericirea.“³³
Transformarea pe care a provocat-o această idee la scară largă nu poate fi supraestimată. Atunci când timpul înseamnă bani, orele libere înseamnă o pierdere de bani. Aceasta este baza filosofică a stresului nostru modern: că
timpul este prea valoros pentru a fi pierdut. Noi nu petrecem timpul, ci îl pierdem. Nu e de mirare că nu mai avem hobby-uri.
Atunci când munca este cea care te face folositor și merituos, cei care nu muncesc cât de mult se poate sunt văzuți ca inutili și nedemni. Pentru mulți oameni din vremea lui Henry Ford, era mai rușinos să pierzi o zi de muncă
decât să nu te duci într-o duminică la biserică. Aș argumenta că munca a început să înlocuiască religia. De fapt, experții prezic că, până în 2035³⁴, cei fără nici o afiliere religioasă vor depăși numărul protestanților în Statele Unite. Așadar, credința scade, dar etica muncii pe care a creat-o crește.
Aproape imediat ce ziua de muncă de opt ore a fost acceptată ca fiind standardul, muncitorii au început să lucreze voluntar mai mult ca să se ridice
în rang și să câștige admirația colegilor și a patronilor. „Societatea noastră
măsoară valoarea personală în termeni de productivitate, eficiență
și maximizare a potențialului“, scrie Rebecca Konyndyk DeYoung, profesor de filosofie la Calvin College. „Așa că am face mai bine să fim ocupați, altfel nu vom fi buni de nimic.“³⁵
Este destul de evident, totuși, că muncitorul normal de la începutul secolului XX nu a crezut niciodată cu adevărat această poveste cusută cu ață
albă. Bunicii mei încă mai „pierdeau timpul“ grădinărind sau mergând în cluburi sociale și petreceau ore întregi în parcurile naționale, bucurându-se de priveliște, fără să facă poze pe care să le pună pe Instagram. A mai fost nevoie de încă 50 sau 60 de ani până să credem cu toții povestea companiilor.
Totuși, această credință de fundal în productivitate, muncă asiduă și eficiență
a început să clocotească atunci când lumea a intrat în război. În acel moment, producția eficientă a devenit nu doar scopul, ci necesitatea pentru a putea sprijini rezistența în fața războiului.
După ce s-a încheiat Primul Război Mondial, în 1918, economiștii au început să reconsidere munca și productivitatea. Ispita Visului american a devenit și mai mare. Nici măcar Marea Criză nu a stăvilit optimismul lui John Maynard Keynes, cel mai influent economist al secolului XX. Faimosul său eseu din 1930, „Posibilități economice pentru nepoții noștri“, a prezis că Marea Criză
era doar un scurt impuls pe ecranul radarului financiar, va fi temporară și uitată rapid.
Keynes a prezis că, până în anul 2030, oamenii vor lucra doar 15 ore pe săptămână și că asta va fi de-ajuns ca să-i țină pe toți hrăniți, îmbrăcați și adă-postiți. „Pentru prima dată de când a fost creat“, scria Keynes, „omul se va confrunta cu problema sa reală, permanentă – cum să-și folosească eliberarea de grijile economice, cum să-și ocupe timpul liber, în funcție de știința și dobânzile compensatorii care vor fi câștigate.“³⁶
Keynes nu a avut dreptate în predicțiile lui, dar nu a fost nimic greșit la calculele pe care le-a făcut marele economist. A văzut cât de repede avansa tehnologia și a adăugat asta la câștigurile de productivitate și la dobânzile compensatorii și a văzut că lumea dezvoltată va produce, într-un final, la fel de multă bogăție într-un timp mult mai scurt. Viziunea lui Keynes față de viitor ar fi trebuit să fie corectă. Așadar, de ce a greșit el atât de tare?
După cum spunea economistul din Georgetown, Karl Widerquist, „această
predicție nu este neapărat o eroare, ci un puzzle: cum ar putea ca unu și cu unu, atât de corect prezise de Keynes, să nu facă doi? Pentru oamenii din 1930, nu părea logic că economia va continua să crească fără să ne elibereze din lupta pentru supraviețuire.“³⁷ Și nici mie nu-mi pare logic, la aproape 90
de ani de la predicția lui Keynes.
Cum se face că producem atât de multă bogăție prin munca noastră, și totuși majoritatea dintre noi simțim că abia ținem pasul cu standardul de viață, ca să
nu mai vorbim de crearea unei situații în care copiii noștri să se descurce mai bine decât noi? De ce am mai multe de făcut decât bunica mea, în ciuda faptului că dețin o mașină de spălat vase, un cuptor cu microunde și un computer portabil?
Răspunsul poate fi găsit în deceniile care s-au scurs între cel de-al Doilea Război Mondial și anii 1980. Keynes a avut dreptate măcar cu un lucru: Marea Criză a fost doar o pauză temporară în funcționarea motorului Revoluției industriale. Atunci când avioanele de luptă au început să iasă pe ușile fabricilor în anii 1940 și când zeci de mii de femei au început să
muncească pentru a-i înlocui pe bărbații care fuseseră chemați la război, a fost ca și când inima atrofiată a capitalismului ar fi fost defibrilată.
Procesul de aprovizionare și de efectuare a operațiunilor militare la scară
globală a învățat Europa și Statele Unite că industria prelucrătoare ar putea fi incredibil de productivă cu un număr mult mai mic de muncitori decât fuseseră angajați înainte. Cu toate că cetățenii erau limitați de un sistem de rații, pierderea unui număr uriaș de muncitori bărbați nu a schilodit economiile și nici nu a încetinit productivitatea.
Lupta pentru orele de muncă părea, în acel moment, că se terminase.
