suntem, de fapt, acolo.
„Timpul poluat“, scrie John Fear, directorul institutului, „este una dintre multele consecințe ale pieței muncii, care a devenit din ce în ce mai flexibilă
pe parcursul ultimelor decenii. Mult prea adesea, doar angajatorii beneficiază
de pe urma unei astfel de flexibilități.“ În acest caz, „flexibilitate“ înseamnă
că nu vei fi concediat (de cele mai multe ori) dacă răspunzi la telefon când te sună partenerul, dar de asemenea se așteaptă de la tine să răspunzi sâmbăta, la zece noaptea, la e-malurile șefului. Sunt sigură că nu e nici o surpriză faptul că cea mai obișnuită sarcină realizată în timpul liber este citirea și răspunsul la e-mailuri.
Așadar, pune-ți aceeași întrebare pe care mi-o pun și eu mie: ești fericit cu echilibrul dintre viața personală și cea profesională? Îți petreci în mod regulat timpul făcând lucruri care nu au legătură cu lucrul, în timp ce nu te gândești la serviciu și nici nu simți nevoia să îți verifici mailurile? Este crucial să nu te gândești la locul tău de muncă, pentru că de câte ori apeși pe iconița aia cu plicul, îți „poluezi timpul“.
Mulți oameni nu au niciodată sentimentul că sunt separați de muncă, din moment ce serviciul a dat buzna în viața de familie, iar viața de familie încalcă orele de muncă. E ca și când suntem într-un apel telefonic non-stop.
Asta poate să aibă efecte negative și asupra corpului, dar și asupra minții și explică de ce oamenii simt că lucrează mai mult decât o fac, de fapt. Se simt ca și când nu ar pleca niciodată de la serviciu. Când îi întrebi câte ore lucrează, e posibil să-ți raporteze doar acele ore petrecute la birou.
Nu cred că statisticile care arată cât de mult lucrează oamenii ne oferă o imagine completă asupra volumului de muncă modern. Senzațiile de suprasolicitare și de stres pe care le au oamenii sunt reale. Iar impactul acestui stres asupra sănătății și a bunăstării poate fi dezastruos.
Chiar dacă oamenii caută tratament pentru tulburări legate de stresul de la locul de muncă, sunt totuși reticenți să-și reducă orele de muncă sau să
înceteze să mai lucreze în timpul lor liber. Doctorul meu mi-a spus să-mi iau niște zile libere și am intenționat categoric să fac asta, dar nu am sfârșit prin a-mi schimba vreun obicei. Mulți dintre noi cred că trebuie să fim tot timpul la datorie ca să ne păstrăm slujbele, iar această presupunere poate chiar să fie
întărită de politicile firmei și de mesajele celor din conducere.
Dar ideea că orele lungi sunt bune pentru afacere este depășită cu măcar jumătate de secol. Poate că Bob Cratchit trebuia să lucreze 14 ore pe zi ca să
poată nota toate tranzacțiile financiare ale lui Scrooge, dar probabil că ar fi terminat ce avea de făcut în doar câteva ore, cu tehnologia din ziua de azi, și să meargă acasă să se joace cu copiii lui. (În plus, e posibil ca boala lui Tiny Tim să fi fost tratabilă, iar el s-ar fi vindecat după câteva înghițituri de lapte îmbogățit cu vitamina D.⁵³)
Avansul industriei computerelor și a instrumentelor de comunicare înseamnă
că ne ia mai puțin timp să ne facem treaba, dar tot suntem blocați la birou, așteptând, leneși, să se termine ziua, ca și când revoluția digitală nu s-ar fi întâmplat niciodată. Managementul corporațiilor încă mai are mentalitatea de secol al XIX-lea într-un mediu de lucru de secol XXI.
Această stare de fapt este explicată parțial de Legea lui Parkinson: „Munca se extinde în așa fel încât să umple tot timpul cerut pentru îndeplinirea ei“.
Acesta nu este un principiu științific, ci o zicală exprimată prima oară de istoricul Cyril Northcote.
Aceasta înseamnă că atunci când avem opt ore de muncă pe zi trecute în contract, dar avem de lucru ceva care ne-ar lua doar cinci ore, vom extinde sarcinile în așa fel încât să umple tot timpul disponibil, așa cum un metru cub de nitrogen se extinde și umple toată casa. Vom ține ședințe și vom discuta lucruri fără importanță, vom trimite e-mailuri și vom crea programe ori vom adăuga complexități până când avem 40 de ore complete în care să facem treaba pentru care ar fi suficiente doar 25 de ore.
Deși este adevărat, în teorie, că angajatorii apreciază lucrurile făcute rapid, în practică nu e deloc așa. Ține minte principiul: „timpul înseamnă bani“! Este extrem de dificil să evaluezi un angajat bazat doar pe unități subiective de măsurare, precum calitatea, inovația sau rezolvarea creativă de probleme. Dar este simplu și rapid să înregistrezi câte ore petrece un angajat la muncă și dacă sarcinile sale sunt îndeplinite la timp. Calitatea muncii este rareori măsurabilă, dar orele de muncă se pot contoriza.
Atunci când timpul a ajuns să fie o monedă de schimb acceptabilă, a devenit
o practică comună să-i plătești și să-i recompensezi pe oameni în funcție de câte ore au lucrat. Dacă șeful tău ți-a dat un proiect, probabil că ți-e mai bine dacă supraestimezi cât de dificil este și de cât timp ai nevoie ca să-l duci la bun sfârșit. Dacă șeful te vede cum lucrezi la el săptămâni întregi, e mai probabil să fie impresionat atunci când e gata proiectul decât dacă îl terminai în câteva zile. (Nu susțin minciuna ca un obicei la locul de muncă, doar vreau să accentuez cât de ilogic este sistemul actual.) Faptul că trebuie să stai opt ore la muncă, indiferent de cât de puțin timp ai avea, de fapt, nevoie ca să-ți faci treaba, este motivul pentru care oamenii fac cumpărături online, programări la medic și, în general, își rezolvă problemele personale, în timp ce ei sunt, practic, în timpul programului. Dacă ajungi acasă abia după ce s-au închis deja toate celelalte spații de lucru, cum poți să-ți rezolvi treburile? Pentru majoritatea, nu există un partener acasă care să se îngrijească de sarcinile personale, în timp ce noi ne concentrăm doar pe muncă. Sistemul ne cere să aducem casa la birou și invers.
În mare parte, aducerea locului de muncă acasă a fost inoculată intenționat de managerii și angajatorii deceniilor care au trecut între cel de-al Doilea Război Mondial și 2010. Dar să începem această istorisire cu 1980.
Mai întâi, să ne amintim ce se întâmpla în acea perioadă: războiul Iran-Irak a început în septembrie cu o invazie, Ronald Reagan a fost ales președinte al Statelor Unite în noiembrie, iar John Lennon a fost împușcat și ucis în decembrie. Omoloaga lui Reagan din Marea Britanie era Margaret Thatcher, care devenise prim-ministru în primăvara acelui an.
În timpul erei Reagan/Thatcher, lumea pieței muncii s-a transformat din nou, nu la fel de profund cum se întâmplase după Revoluția industrială, ci prin intermediul unei intensificări agresive a atitudinii față de muncă, atitudine care a evoluat pe parcursul a mai mult de 100 de ani. Statele Unite au început să urmeze politici bazate pe așa-numita economie în cascadă: ideea că o creștere a veniturilor și a averii celor care câștigă cel mai mult în societate îi va ajuta și pe cei din clasele de jos și de mijloc, pentru că banii vor „curge în cascadă“ de sus.
Aceasta a fost și perioada în care a luat amploare credința în dezvoltarea constantă. Sănătatea economiilor naționale se măsura în funcție de PIB
(produsul intern brut), iar valoarea unei acțiuni la bursă era deseori bazată pe predicțiile de creștere a profitului, nu pe stabilitatea sau reziliența lui. Nu era de ajuns ca o corporație să se ridice la nivelul așteptărilor. Investitorii își doreau ca acea corporație să depășească așteptările.
Doar că o economie construită în jurul dezvoltării constante poate să nu fie viabilă pe termen lung, iar mulți economiști au început să pună sub semnul întrebării politicile economice bazate pe creșteri nesfârșite. Această problemă
a ajuns un măr al discordiei printre mulți dintre cei care urmăresc piețele financiare. Jurnalistul și autorul Christopher Ketcham numește visul creșterii constante „credința unificatoare a civilizației industriale“.⁵⁴
Cu toate că nu există nici un motiv pentru care să nu crească veniturile și, prin urmare, pentru care numărul de oameni dispuși să plătească pentru produse să nu crească, numărul de resurse disponibile pentru fabricarea acelor produse este finit. Cu siguranță că n-o să rezolv eu problema în paginile astea, din moment ce economia nu este o știință exactă și poate să nu aibă răspunsuri categorice. După cum spune vechea glumă: dacă pui zece economiști într-o cameră, o să te alegi cu 11 păreri. Sunt interesată de această
dezbatere doar datorită impactului pe care-l are asupra vieții noastre.
Graeme Maxton, secretar general al Clubului de la Roma și autor al cărții The End of Progress, mi-a spus: „Avem această credință de bun-simț cum că e nevoie de creștere economică pentru a crea locuri de muncă și a reduce inegalitatea, că această creștere economică este cheia pentru tot“.⁵⁵ Maxton spune că acesta este motivul pentru care diferența de venituri este atât de mare în unele locuri, mai mare decât era acum 200 de ani. De fiecare dată
când scădeau profiturile, frica îi mâna pe directorii executivi să ia niște decizii drastice, precum reducerea de personal sau, pentru angajații care mai rămăseseră, de a lucra în ture mai lungi. Iar evenimentele globale au activat această frică din nou și din nou.
Multe state industrializate au îndurat revoluții financiare incredibile în anii 1980. Gândește-te așa: după cel de-al Doilea Război Mondial, au avut loc patru recesiuni mondiale. Trei dintre ele s-au întâmplat între 1975 și 1991.
Istoric vorbind, recesiunile au ca rezultat o schimbare semnificativă în relația dintre angajator și angajat.
Când vine criza și încep să scadă profiturile, multe companii fac imediat reduceri de personal. Angajații care-și păstrează locurile de muncă sunt deseori puși să preia și sarcinile sau datoriile lăsate în urmă de cei care au fost concediați și este puțin probabil ca supraviețuitorii să se plângă de creșterea volumului de muncă, pentru că le este teamă că vor fi, la rândul lor, concediați. Este adevărat că orele săptămânale nu s-au înmulțit atât de mult în ultimii ani, dar timpul de la muncă s-a mărit dramatic, dacă te uiți la el dintr-o perspectivă anuală.
Americanii și-au adăugat pe an aproape o săptămână întreagă de muncă în anii 1990. Zilele libere au dispărut, iar în perioadele de după recesiuni au fost luate mai puține vacanțe.
Iar constatarea cea mai tristă la toată situația este că oamenii își sacrifică
viețile lor personale pentru un final intangibil. Ore mai multe nu înseamnă, automat, și un salariu mai mare. Potrivit datelor Biroului de Recensământ al Statelor Unite, dacă venitul mediu ar fi crescut cu aceeași rată ca economia generală, majoritatea gospodăriilor din Statele Unite ar fi trebuit să aibă acum un venit de aproximativ 92 000 de dolari, nu de 50 000 de dolari.
Dar a rămas totuși ideea că am putea cu toții să ajungem în jumătatea de sus a păturii sociale dacă am munci destul de mult sau că ne putem proteja locurile de muncă dovedind că le merităm. Acesta este motivul pentru care numărul orelor de muncă a început să crească puțin înainte de 1970. În acea perioadă, pentru majoritatea oamenilor, timpul liber a scăzut cu aproape o treime.
