Împărțirea zilei în calupuri de opt (opt pentru muncă, opt pentru somn, opt pentru relaxare) părea categoric stabilită în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial. După cum scria Juliet Schor în The Overworked American,
„până spre finalul anilor 1950, problema orelor excesive de muncă fusese rezolvată – cel puțin în mințile experților. Săptămâna de patru zile părea să se întrezărească în viitorul foarte apropiat.“³⁸
Vedeți voi, Keynes nu a fost singurul care a crezut că orele de muncă se vor
reduce semnificativ. Biologul evoluționist Julian Huxley credea că oamenii vor obține cinci zile libere „în momentul când vom atinge punctul în care lumea va produce în doar două zile toate bunurile de care va avea nevoie“.³⁹
În acel moment, Huxley spunea că „trebuie să reducem producția de bunuri și să ne întoarcem atenția către marea problemă a petrecerii timpului liber“.
În 1965, un subcomitet al Senatului prezicea că, până în anul 2000, americanii vor lucra 14 ore pe săptămână și vor avea aproape două luni de vacanță. În schimb, americanul mediu primește zece zile de vacanță plătită și aproape unul din patru nu primește absolut nici o zi liberă plătită. Din păcate, s-au petrecut două lucruri care au oprit scăderea orelor de muncă: o creștere a consumerismului și o creștere uriașă a inegalității salariale.
În primul rând, mulți muncitori au început să-și folosească veniturile în plus nu ca să muncească mai puțin, ci ca să cumpere mai mult. Pentru că
economia este dependentă de dezvoltare, spuneau oficialii populației, este patriotic să cumperi mai multe lucruri. Marketingul a devenit o industrie majoră, creând o dorință pentru lucruri nenecesare, dar atrăgătoare. Succesul Crăciunului părea condiționat de sumele pe care consumatorii le aruncau pe cadouri.
Un alt motiv pentru care mulți dintre noi ne definim astăzi pe baza funcțiilor pe care le ocupăm la locul de muncă este scara salarială. Pentru ca toți muncitorii să profite de pe urma creșterii profiturilor, toți muncitorii ar fi trebuit să primească un procent rezonabil din acele profituri. Ce s-a întâmplat, în schimb, a fost că începând cu anii 1960 și până în prezent, salariul angajaților a stagnat sau a crescut doar foarte puțin (atunci când a fost ajustat de inflație), în vreme ce salariile directorilor executivi au explodat. Profiturile despre care credea Keynes că vor sponsoriza un stil de viață mai liber pentru toată lumea s-au dus, în mare parte, către un procent infim al populației.
Cu toate că prețurile bunurilor au scăzut pentru toată lumea, profiturile obținute din vânzarea acelor bunuri s-au dus către o fracțiune din populație.
„Beneficiile productivității nu au fost împărțite în mod egal“⁴⁰, spune istoricul Nelson Lichtenstein, directorul Centrului de Studiu asupra Muncii și Democrației. Multe dintre companiile care au revoluționat vânzările cu amănuntul au fost fondate cu zeci de ani în urmă. Walmart, de exemplu, și-a deschis porțile în iulie 1962.
„Unul dintre cele mai importante lucruri la Walmart“, mi-a spus Lichtenstein,
„este că productivitatea în industria cu amănuntul a crescut dramatic, dar beneficiile nu au fost împărțite cu muncitorii. Inegalitatea salariilor este o funcție a inegalității puterii. Acest decalaj este o funcție a diferențialului de putere.“ În Statele Unite există mai multe averi private decât oriunde în lume, de exemplu, dar decalajul între bogați și săraci este doar al patrulea ca mărime dintre țările studiate de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE).
Acesta este, în parte, motivul pentru care atât de mulți oameni simt că
lucrează un număr incredibil de ore, fără să facă vreun progres financiar: beneficiile muncii lor asidue se acumulează în conturile altcuiva. Potrivit datelor obținute de Institutul de Politici Economice, salariul angajaților care nu fac parte din echipa de conducere a crescut cu mai puțin de 12% între anii 1978 și 2016. Pe de altă parte, salariul directorilor executivi a crescut cu peste 800%, dacă incluzi și opțiunile de cumpărare de acțiuni.
Ne minunăm de luxul de care se bucurau ducii englezi și baronii germani ai epocilor trecute, dar cei care câștigă astăzi cel mai mult trăiesc mai opulent decât familia Crawley din Downton Abbey. Singura diferență este că, astăzi, decalajul între veniturile unui dezvoltator și ale angajaților lui este mai mare decât cel între fictivul conte de Grantham și valetul său.
Așadar, după ce epoca industrială a câștigat teren, muncitorii au început să
lucreze mai mult, a început să fie mai puțin probabil ca aceștia să-și dețină
propriile unelte și au devenit mai puțin interesați de produsul final decât fuseseră la începuturile secolului al XIX-lea. De asemenea, convingerea calvinistă că munca este o virtute, iar inactivitatea este un păcat s-a transformat într-o credință conform căreia capitalismul îi va recompensa pe cei care lucrează cel mai mult și cel mai din greu.
În Statele Unite, generația celui de-al Doilea Război Mondial (așa-numita Cea mai Măreață Generație) era de părere că oricine poate obține succesul.
Analistul politic Jared Yates Sexton spunea: „Cea mai Măreață Generație credea că dacă nu poate ajunge de succes, măcar poate dovedi că a încercat.
Așadar, succesul aproape că a devenit mai puțin important față de cât de mult munceai.“⁴¹ Exista un sentiment general că era de datoria ta ca cetățean să
muncești cât mai mult.
Locurile de muncă au început să semene din ce în ce mai mult cu casele, aveau bucătării, săli de mese și zone de socializare, așa că aveai din ce în ce mai puține motive să părăsești biroul. Toate aceste schimbări minore s-au acumulat în timp. Până în anii 1970, americanii prestau la fel de multe ore de muncă precum majoritatea europenilor, dar mai puține decât francezii, însă
acest lucru nu mai este valabil acum.
Oamenii s-au obișnuit cu obiceiurile de la serviciu – să se mențină ocupați, să
concureze cu colegii, să caute constant să-și îmbunătățească eficiența – și au început să ia aceste obiceiuri și acasă. În special în Statele Unite, Marea Britanie și Australia, oamenii au început să observe cât de mult timp petrec acasă cu activități aparent inutile. Au început să simtă că nu mai aveau timp de pierdut cu jocurile de societate sau cu colecționarea monedelor.
Economistul laureat al Premiului Nobel Gary S. Becker scria în 1965: „În orice caz, timpul este folosit cu mult mai multă grijă acum decât se întâmpla acum un secol. Atunci când oamenii sunt plătiți mai bine, muncesc mai mult, pentru că munca este mult mai profitabilă decât timpul liber.“⁴² Acum, americanii lucrează, în medie, cu 140 de ore mai mult pe an decât britanicii și cu 300 de ore mai mult decât francezii. Schimbăm timpul cu bani, iar din cauză că salariile nu au crescut prea mult, schimbul nu este unul rentabil.
Sentimentul că timpul era prea prețios pentru a fi pierdut la grătare sau la meciuri de baseball i-a făcut pe oameni să se îngrijoreze de lucrurile pe care le fac în timpul liber. Relaxarea a început să fie stresantă. În sinea lor, oamenii au început să se îngrijoreze de banii pe care nu-i fac.
Această tendință de a folosi într-un mod profitabil fiecare minut s-a consolidat secole întregi, până spre sfârșitul anilor 1970. Dar exista un fel de echilibru între orele de lucru și timpul liber; exista o separare infimă, dar reală, între obiceiurile de la birou și cele de acasă.
Dar acel echilibru urma să fie pierdut.
4. Timpul se transformă în baniE ironic faptul că-ți dau un ceas, nu-i așa?
Jared Yates Sexton
Obișnuiam să creez casete cu povești elaborate pentru prietenii mei, pentru care scriam povestiri semibiografice despre viețile noastre, apoi inseram fragmente muzicale care să ilustreze subiectul. De un Crăciun, am scris o poezie despre Moș Crăciun care vrea să-și dea demisia pentru că e de părere că lumea e prea cinică. Mi-a luat săptămâni întregi să termin proiectul, dar, în final, toți prietenii mei au primit o felicitare de sărbători și o poveste narată
cu efecte sonore, fragmente din filme și multă muzică.
Mai obișnuiam să scriu poezii și piese de teatru și să creez albume elaborate, să iau cursuri de dans și să îmi fac singură prosoape brodate, pe lângă faptul că munceam cu normă întreagă, luam lecții de canto și performam în producții profesioniste de operă și de teatru muzical. Acum, uitându-mă în urmă, mă întreb cum naiba aveam timp de toate astea. Pe-atunci eram falită și mă chinuiam să plătesc facturile.
Sincer, pare că, cu cât câștig mai mulți bani, cu atât am mai puțin timp. După
cât se pare, asta nu e doar problema mea. După 20, 30 de ani, oamenii care obișnuiau să muncească tot timpul (cei care câștigau puțin) sunt cei care au acum cel mai mult timp liber, în vreme ce aceia care sunt în fruntea listei cu salarii sunt și cei mai ocupați.
Dacă lipsa timpului ar fi avut legătură doar cu locul de muncă, atunci
dificultățile mele ar fi dispărut în momentul în care am părăsit definitiv biroul. Dacă ar fi fost o problemă cu așteptările corporatiste, atunci problemele mele s-ar fi terminat în 2018, când mi-am dat demisia. Și totuși, în loc să am timp de pierdut, am descoperit că sunt mai ocupată ca proprietar de afacere decât ca angajat. Are asta vreun sens?
