(Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) i-a îndemnat pe educatori să „cultive aptitudinile creative și de gândire critică ale elevilor“.¹⁸¹
Dar este dificil, dacă nu chiar imposibil, să creezi un program care mărește în mod specific impulsul creativ și este în egală măsură complicat să ții socoteala creativității. Cum îți dai seama dacă un copil a devenit mai creativ pe parcursul unui an școlar? Cum poate fi măsurat acest lucru? Autorul Ephrat Livni a comentat că liderii nu par atât de interesați să „lase creativitatea să se dezvolte independent. În schimb, ea este cuantificată, disecată și testată, învățată și măsurată.“¹⁸²
Creativitatea este sufletul inovației, al invenției și progresului și, prin urmare, este o aptitudine vitală. Dar nu poate fi stimulată prin ore întregi de lucru sau doze masive de cofeină sau de echipamente computerizate special proiectate.
Creativitatea nu poate fi instituționalizată. În majoritatea cazurilor, inovațiile sunt realizate pentru a rezolva probleme care există, nu pentru că cineva și-a rezervat timpul să „fie creativ“. Cheia este să creezi un mediu în care creierul e cel mai probabil să-și acceseze creativitatea.
Mulți oameni se concentrează acum pe fericire, poate pentru că atât de mulți oameni sunt nefericiți. Creșterea economică, se pare, nu este conectată la fericirea umană sau măcar cu sănătatea mai bună. Rusia a avut parte de o creștere economică incredibilă în ultimii 20 de ani, și totuși rușii mor la o vârstă mai fragedă acum decât pe vremea regimului sovietic. Speranța de viață de-acolo a scăzut cu 40% din anii 1980. „Fluxul poate, într-adevăr, să
ridice o varietate de bărci“¹⁸³, au scris John Cacioppo și William Patrick în
cartea Singurătatea, „dar într-o cultură a izolaților social, atomizată de o revoltă socială și culturală și separată de mari inegalități, fluxul îi poate face pe milioane să se înece.“
Chiar acum se îneacă milioane.
Vreau să fiu cât se poate de clară: dacă lucrezi mai mult, asta nu-ți va rezolva problema. Am vorbit despre cum schimbările îi pot ajuta pe indivizi. Acum, hai să vorbim despre soluțiile care ar putea ajuta lumea.
Haideți, mai întâi, să punem capăt mitului „omului autodidact“. Nimeni, nici un bărbat sau femeie, nu atinge succesul fabulos folosindu-se doar de înțelepciunea pe care o are și de munca asiduă pe care o depune, nici măcar în ficțiune. Oricine are parte de ajutor și de puțin noroc. Poveștile cu săraci care au ajuns bogați te pot convinge că dacă mai muncești încă puțin și dacă
vrei puțin mai mult, te vei ridica pe culmi incredibile. Dacă îți sacrifici weekendurile și te trezești la cinci în fiecare zi, vei obține casa aceea mare și funcția aceea importantă care vine la pachet cu un salariu baban. Ce vine după asta, că o fi extaz sau euforie, nimeni nu știe.
Mulți oameni care acum sunt milionari au muncit foarte mult, nu încape nici o îndoială, dar la fel s-a întâmplat și cu milioane de alți oameni care trăiesc, astăzi, la limita sărăciei. Munca asiduă este admirabilă, dar statisticile arată că
ea nu este o poțiune magică ce-ți va transforma viața.
Istoricii au observat că spectrul „omului autodidact“ a servit unui scop capitalist important: le-a permis celor de la putere să controleze narativa care-i motiva pe muncitori. John Swansburg, redactor-șef adjunct al ziarului Atlantic, spune că poveștile mitologizate despre Ben Franklin și Andrew Carnegie au servit ca o „explicație a succesului și a eșecului. Dacă succesul era funcția omului cu un caracter bun și puternic, atunci eșecul trebuie să fie dovada caracterului slab.“¹⁸⁴ Prin urmare, frica de a fi judecat i-a convins pe mulți oameni să depună din ce în ce mai multe ore ca să poată fi considerați
„merituoși“. Basmul cu omul autodidact este o parte a culturii rușinii.
Adu-ți aminte că Andrew Carnegie, omul care a spus „Fă-ți datoria și încă
puțin peste, iar viitorul va avea grijă de el însuși“, a fost același om care s-a luptat cu îndârjire să păstreze ziua de lucru de 12 ore pentru muncitorii pe
care-i angaja la fabrica lui unde se producea oțel. Puține slujbe mai sunt la fel de periculoase sau de solicitante fizic cum erau fabricile de oțel de la începutul secolului XX.
Acceptăm multe lucruri în viața noastră, fără să le punem la îndoială și având convingerea că „așa se fac“. E timpul să reevaluăm multe dintre principiile și prioritățile care ne guvernează viața. Omul autodidact ideal pur și simplu nu este unul dintre ele.
Un alt ideal este goana după creștere constantă în economia de consum.
Creșterea constantă nu este posibilă și totuși, slujbele noastre, conturile de pensii și securitatea financiară națională necesită creștere pentru a fi considerate sănătoase. După cum spunea Kate Raworth în discursul ei TED
din 2018, „Avem economii care trebuie să crească, indiferent dacă ne ajută pe noi sau nu să prosperăm, dar noi avem nevoie, în special în țările cele mai bogate, de economii care să ne facă să prosperăm indiferent dacă ele cresc sau nu“.
La nivel global, nu suntem pur și simplu dependenți de creșterea bursei de valori sau a marjelor de profit sau a PIB-ului. Și nu e vorba nici doar despre salarii mai mari care aduc case și mașini mai mari. Am absorbit în propriul psihic această idolatrizare a creșterii constante. Credem că putem și că ar trebui să muncim constant la dezvoltarea noastră individuală, să ne modelăm și să ne îmbunătățim continuu. Credem că acest munte nu are nici o creastă.
În vreme ce simțim că forțele care ne-au adus în această epocă a distragerilor – presiunea timpului, productivitatea intensă și eficiența obsesivă – ar fi prea puternice și persistente ca să fie combătute, adevărul este că cerința orelor peste program și a productivității forțate este relativ recentă.
Ultimii 200 de ani sunt doar un moment în istoria intensă a evoluției speciei noastre. Putem alege să ne întoarcem la un stil de viață care e mai probabil să
ne ajute să prosperăm.
Putem dezvolta obiceiuri noi care să fie mai potrivite nevoii noastre înnăscute de apartenență, setei noastre pentru tovărășie și abilității noastre de a ne imagina lucruri incredibile printr-o minte concentrată. Pentru a genera această
nouă paradigmă avem nevoie de o schimbare substanțială a priorităților personale și, într-un final, a priorităților economice și politice.
A venit vremea să renunțăm la ideea că merităm stabilitate și confort numai dacă ne petrecem majoritatea timpului la muncă. Așa vrem să trăiască copiii noștri și generațiile următoare sau ne dorim ca ei să aibă mai mult spațiu să
respire, să se relaxeze, să reflecteze și să se bucure de compania altora? Care este lumea pe care ne-o imaginăm pentru noi și pentru cei pe care-i iubim?
În final, aceasta este o întrebare etică. Într-un studiu publicat în Journal of Business Ethics, psihologii Tim Kasser și Kennon Sheldon au prezentat dovezi care arătau că un salariu mai mare nu are drept rezultat o viață mai fericită și s-au întrebat ce să facă cu această informație. În fond, majoritatea companiilor sunt construite în jurul principiului opus, așa că își recompensează angajații cu măriri de salariu și cu bonusuri. Îi pedepsesc pe vinovați cu programe reduse, amenzi și, uneori, cu lipsa totală a compen-sației, prin intermediul încetării contractului.
„Având în vedere că recompensele financiare pot submina motivația intrinsecă și bucuria care vin din implicarea în activități“, întreabă Kasser și Sheldon, „este etic pentru companii să-și recompenseze angajații în principal cu măriri de salariu și cu bonusuri?“¹⁸⁵ Este etic să judeci valoarea unui individ în funcție de salariul pe care-l are? Este, oare, întotdeauna, cel mai bine plătit angajat și cel mai inteligent, mai creativ, mai productiv?
Cred că răspunsul este, în mod evident, nu. Ființele umane sunt animale sociale care se descurcă cel mai bine atunci când se conectează unele cu celelalte. Colaborarea este superputerea noastră. Poate că putem crea o cultură în care relațiile sunt prioritizate în locul productivității. Ființele umane au o capacitate imensă de a se bucura. Mi-ar plăcea la nebunie să ne facem un scop din bucurie.
Am început acest proiect pentru că încercam să-mi îmbunătățesc viața și chiar am făcut asta. Schimbările din rutina mea zilnică sunt imense. Chiar și doctorul meu a comentat în legătură cu nivelul scăzut de cortizol. Sunt mult mai puțin anxioasă decât eram acum un an și deloc mai puțin productivă. La nivel personal, cercetarea a fost folositoare, iar experimentul a fost un succes.
Dar, în final, nu este vorba despre mine. Nu alegerile mele erau cele care-mi încărcau, neapărat, programul. Era cultura muncii asidue care m-a făcut să
cred că sunt leneșă dacă mă opresc fie și numai pentru o perioadă scurtă de
timp. Așa că soluția nu poate veni din alegerile mele, ci din alegerea colectivă
de a schimba paradigma.
Există un aspect al istoriei umane timpurii pe care sper să-l recâștig: o sărbătorire a celor mai umane lucruri ale noastre. Gândirea noastră critică și conexiunea socială sunt cele care ne fac unici și puternici. Descartes spunea Cogito ergo sum („Gândesc, deci exist“). Nu a spus Laboro ergo sum („Muncesc, deci exist“).
Acum mai mult de 200 de ani, regulile au fost rescrise. E timpul să le rescriem din nou.
