odihnă, dar oamenii au nevoie de pauze regulate. Noi nu persistăm; noi pulsăm.
Creierul uman poate realiza lucruri incredibile atunci când îi oferim mediul corect în care să lucreze. Din ce în ce mai mult, devine clar că programul ideal este format din puseuri scurte de muncă intensă, urmate de pauze regulate. Cercetările au arătat că, dacă lucrezi fără întrerupere timp de 50, până la 57 de minute, apoi iei o pauză scurtă, vei realiza mult mai multe și, pentru că e mai probabil să te angajezi în partea executivă a creierului atunci când urmezi acest program, munca ta poate deveni mai inspirată și mai creativă.
Testele au arătat că o persoană normală se poate concentra doar aproximativ o oră, dar amintește-ți că tu ești un individ, nu o medie. E posibil ca idealul tău personal să se apropie de 40 de minute sau de 60 de minute. Asta e ceva ce va trebui să testezi și să descoperi singur.
Poate fi înfricoșător să experimentezi niște ore mai scurte – știu din proprie experiență. Permite-mi să te asigur: alții au încercat și au avut un succes mai mare decât și-ar fi putut imagina. Avem exemple din viața reală a unor companii care au tăiat din orele angajaților și nu au experimentat nici o reducere a productivității.
Există un spital din Suedia în care administratorii au redus considerabil orele de lucru ale asistentelor medicale și ale personalului și despre care am relatat anterior. Toți cei din secția de ortopedie lucrau doar șase ore pe zi și nu mai mult de 30 de ore pe săptămână, lucru nemaiauzit în sistemul medical.
Administrația era pregătită să angajeze oameni în plus ca să compenseze reducerea orelor, dar au fost surprinși să descopere că nu a fost necesar, din moment ce productivitatea nu scăzuse. De fapt, directorul executiv al spitalului a declarat pentru New York Times: „Secția efectuează cu 20% mai multe operații, generând venituri suplimentare prin tratamente precum
înlocuirile de șold, care ar fi mers la alte spitale“. Și a mai spus și că pacienții care înainte erau nevoiți să aștepte luni întregi pentru o operație intrau acum în sală în mai puțin de câteva săptămâni.
Când ai mai puține ore la dispoziție, automat te concentrezi pe sarcina pe care o ai și ignori tot ce este irelevant. Calitatea muncii tale doar crește pe măsură
ce orele alocate scad, așa că poți, deseori, să realizezi în patru ore mai multe decât ai fi putut face în cinci.
Testează singur, așa cum am făcut și eu. Pur și simplu, notează-ți ora la care începi să lucrezi, concentrează-te pe un singur lucru o dată și încetează să mai lucrezi atunci când devii distras sau neliniștit. Scrie orele și ține-le socoteala timp de două săptămâni. Acest proces a fost relevant pentru mine și a urmat aproape perfect cercetările asupra perioadelor de atenție umană.
Eu am intrat în medie, în sensul că mă pot concentra doar câte trei sau patru ore la rând. Însă a fost dificil să mă forțez să mă ridic și să mă îndepărtez de birou. Voiam cu disperare să continui până când aș fi terminat totul și aș fi obținut proverbiala brățară de aur care este munca. Uneori, a fost nevoie de o cantitate herculeană de efort pentru a mă putea opri, pe măsură ce-mi tot spuneam că dacă muncesc mai puțin se presupune că sunt mai productivă.
În medie, mă pot concentra intens doar pentru maximum patru ore pe zi. Am mai descoperit și că am nevoie de măcar o zi liberă, dacă nu chiar două, pe săptămână. Fără aceste pauze frecvente, sunt mai ușor de distras, mai anxioasă și mai stresată.
Sunt productivă? Eu cred că da. Sunt mama singură și foarte dedicată (fiul meu ar spune prea dedicată) a unui proaspăt boboc de facultate; am scris două
cărți în mai puțin de trei ani, timp în care am găzduit și o emisiune radio de știri și am ținut mai mult de 200 de discursuri în multe orașe din lume. Am o viață socială foarte activă, ce include multe grătare, cine în oraș și plimbări prin parc. Sunt pe cât de productivă aș putea fi, cred eu.
După cum te-ai putea aștepta, perioada de timp de muncă focusată pe care o poți susține variază mult de la persoană la persoană. Profesorul de la MIT
Robert Pozen recomandă să lucrezi cam 75–90 de minute, apoi să te odihnești. „Aceasta este perioada de timp în care te poți concentra și în care
poți realiza multe dintre sarcinile pe care le ai de îndeplinit“, declara el pentru FastCompany.com. „Știm asta pentru că am studiat muzicieni profesioniști care dau randamentul maxim atunci când lucrează în această perioadă de timp. De asemenea, este și durata multor cursuri de la facultate.“¹⁶²
Pe de altă parte, alte experimente sugerează că durata neîntreruptă a muncii ar trebui să fie semnificativ mai mică. Startup-ul software Draugiem Group a ținut socoteala timpului angajaților săi și a descoperit că cei mai productivi dintre ei lucrau cam 52 de minute, apoi luau pauze de 17 minute și repetau asta pe tot parcursul zilei. În raportul redactat în urma acelui studiu, cercetătorii au spus că perioadele de lucru sunt „tratate ca sprinturi pentru care (cei mai productivi oameni) s-au odihnit bine“.¹⁶³
Apropo, poți să împarți timpul acela în părți și mai mici, atâta vreme cât faci un singur lucru odată. Petrece 20 de minute pe e-mail, apoi sună un coleg timp de zece minute, apoi lucrează la o prezentare pentru încă 20 de minute înainte de a te ridica să mergi la plimbare.
Însă în această epocă a distragerilor, foarte rar suntem cu adevărat capabili să
ne concentrăm. A fost făcut un experiment la Academia de Muzică din Berlin¹⁶⁴, în care cercetătorii au urmărit obiceiurile tinerilor muzicieni. Acest studiu a fost făcut celebru acum mulți ani de Malcolm Gladwell și a devenit fundația teoriei sale că trebuie să aduni 10 000 de ore de practică pentru a stăpâni cu adevărat o aptitudine.
Unul dintre cele mai interesante aspecte ale studiului, după părerea mea, este tendința printre cei mai buni studenți de a-și echilibra orele de exercițiu cu echivalentul în timp liber. Autorii studiului cred că acești tineri au timp să se relaxeze pentru că se angajează în ceea ce se numește „activități fără efort“
sau practică deliberată.
Psihologul K. Anders Ericsson spune că practica deliberată înseamnă
„angajarea cu o concentrare completă într-o activitate specială care îmbunătățește performanța“. Aceasta nu reprezintă tăiatul aproape automat al legumelor sau exersatul simplu, la nesfârșit, al gamelor pe un instrument muzical. În schimb, înseamnă muncă focusată în care studentul este extrem de conștient de propria performanță, de ce anume face greșit și de ce anume face corect. El este conștient de ceea ce alege să facă pentru a-și îmbunătăți
performanța și pentru a se concentra pe greșelile care doar îi întăresc slăbiciunile. După cum explică studiul, „multe caracteristici despre care credeam odinioară că reflectă talentul înnăscut sunt, de fapt, rezultatul practicii intense, extinse pe cel puțin zece ani“.
Însă acești cei mai buni studenți nu erau doar hiperconștienți de cât timp petreceau în sala de repetiții. Ei mai estimau și cu acuratețe cât de mult timp petreceau relaxându-se sau socializând. Erau conștienți de cum își petreceau timpul și echilibrau perioadele regulate de pauză cu munca. Și repetau cu intenționalitate, dar se și relaxau cu intenționalitate.
Cu alte cuvinte, muzicienii doar buni devin extraordinari atunci când le permit creierelor lor să pulseze, să alterneze munca focusată cu relaxarea intenționată și când continuă acest tipar timp de ani de-a rândul.
Din nefericire, majorității angajaților nu i se permite cu adevărat să se concentreze la muncă. Deseori când suntem în vreo conferință audio ne verificăm e-mailurile și avem vreo opt ferestre deschise în motorul de căutare. Între timp, ne mai dă și vreun prieten mesaj în legătură cu planurile de weekend și mai și răspundem notificărilor de pe Facebook. „Suntem încântați de sentimentul că suntem vreun soi de ninja al sarcinilor, doborând toate cerințele și mesajele care apar într-un vârtej hipereficient“,¹⁶⁵ spunea psihologul în afaceri, Tony Crabbe, într-un articol pentru iNews.
Tendința noastră generală de a „zbura“ din sarcină în sarcină este bine documentată. O echipă de la UC Irvine a urmărit un grup de angajați timp de câteva săptămâni și a descoperit că majoritatea oamenilor schimbă
sarcina o dată la trei minute. În aproape jumătate din timp, ne întrerupem singuri. De exemplu, lucrăm la un raport câteva minute, apoi decidem, brusc, să căutăm ceva pe Amazon sau să cumpărăm bilete la film ori să trimitem un e-mail rapid unui prieten.
Când trecem, așa, de la o sarcină la alta, credem că suntem eficienți, dar acea eficiență este doar o iluzie. Odată ce-ți pierzi concentrarea din orice motiv, e nevoie de 23 de minute ca să ajungi din nou la concentrare maximă.
Mai mult decât atât, plătim „prețul cognitiv al decuplării“ de fiecare dată
când ne întoarcem privirea de la prezentare către căsuța poștală, apoi către
eBay și înapoi. Poate că ne ia mai puțin de o secundă să ne mutăm de la una la alta, dar într-un final, totul se rezumă la a pierde o grămadă de timp.
Hai să calculăm: imaginează-ți că ești la muncă și la computer timp de cinci ore în fiecare zi. Dacă schimbi activitățile o dată la trei minute, asta înseamnă
un total de 100 de întreruperi și pierzi câte o secundă de fiecare dată când faci asta. În final, din cauza costului de schimbare pierzi până la 40% din timpul productiv. În plus, e mult mai probabil să faci greșeli atunci când te tot muți de la o sarcină la alta în mod regulat. Creierul tău nu funcționează la performanța lui maximă pentru că face întotdeauna salturi de la un lucru la celălalt.
Toate acestea sugerează că, dacă ne creăm un mediu în care ne putem concentra cu adevărat, asta ne-ar permite să ne completăm sarcinile într-un timp mai scurt. În vreme ce managerii tind să pună preț pe multe ore petrecute la locul de muncă, nu există nici o dovadă că munca exagerată are ca rezultat o muncă mai de calitate. De fapt, un profesor de la Universitatea din Boston a studiat un grup de consultanți și a descoperit că managerii nu puteau face diferența între oamenii care chiar lucrau 80 de ore pe săptămână
și cei care doar se prefăceau.¹⁶⁶ Nu exista nici o diferență observabilă în productivitatea lor.
Profesorul de istorie Nelson Lichtenstein mi-a spus: „Ce nu poți măsura nu poți recompensa“, iar acesta s-ar putea să fie motivul pentru care directorii sunt atât de axați pe orele de muncă. Timp de decenii întregi, lumea corporatistă a fost măsurată cu rigla. Managerii adoră măsurătorile tangibile, în urma cărora pot determina succesul sau eșecul. Orele de muncă sunt unul dintre cele mai ușoare moduri prin care poți măsura performanța angajatului, dar orele totale muncite sunt o statistică irelevantă. De fapt, în vreme ce stabilirea de scopuri poate fi de ajutor, crearea unei măsurători a performanței pentru angajați este deseori contraproductivă.
