În vreme ce corelația nu este cauzală, este important de notat că suicidul printre tineri a crescut cu 56% din 1999. Un profesor din Pennsylvania leagă
creșterea sinuciderilor de creșterea numărului testărilor standardizate. „Elevii americani sunt din ce în ce mai sortați și evaluați în funcție de scorurile obținute la teste decât în funcție de notele de la clasă sau de alți indicatori academici“¹⁵⁵, scria Steven Singer în HuffPost. „Elevii nu mai sunt de nota șase, șapte sau opt. Acum sunt Sub Medii, Medii, Competenți sau Avansați.
Clasele în care sunt plasați, stilul de predare și chiar recompensele și pedepsele personale sunt determinate de un singur scor.“
Testele standardizate au fost concepute ca o metodă eficientă de a ține socoteala progresului elevului și de a trage școlile la răspundere. Testarea standardizată este un sistem instituționalizat de comparare, pentru a evidenția ce este mediocru și ce este în afara parametrilor „normali“.
Creșterea nivelului de perfecționism a început acum aproape 40 de ani, ceea ce înseamnă că multe dintre acele persoane cu standarde înalte de la începuturi sunt acum părinți care dau perfecționismul mai departe, fără să-și dea seama, copiilor lor. „Pot simți anxietatea care este îndreptată spre ei“, îmi spunea Rachel Simmons. „Pot simți insatisfacția noastră față de cine sunt ei.
De ce vrea copilul meu să construiască chestii? De ce nu are fiica mea mai mulți prieteni? Ei își dau seama că nu sunt în regulă doar atunci când le transmitem aceste mesaje.“ Părinții pot crede că-și ajută copiii să aibă succes dacă îi împing să ajungă cei mai buni din clasă și în tot ce fac, dar, de fapt, ei le cresc presiunea în decizia de a câștiga sau de a renunța.
Am întrebat-o pe Simmons cât de mare este problema perfecționismului, iar
ea a răspuns: „Vag, mă urăsc pe mine ca părinte, iar eu sunt un expert în parenting. Așa că ce-ți spune asta?“ Părinții sunt în special susceptibili la teama că nu sunt de ajuns. Ăsta nu e un fenomen nou, dar ștacheta lui „ce este destul“ s-a ridicat semnificativ mai mult decât în deceniile trecute.
Acesta este pericolul comparației nesănătoase. Atunci când ne măsurăm cu idealuri nerealiste și distorsionate, putem suferi daune psihologice reale încercând să le atingem. Îmi amintesc de povestea lui Sisif, care încerca întotdeauna să împingă un bolovan în sus, pe munte, fără să ajungă vreodată
la destinație și fără să i se permită vreodată să se odihnească. Cât de rău i-ar fi fost dacă s-ar mai fi și gândit că este singurul dintre prietenii lui care nu poate să ducă nenorocita aia de piatră până-n vârf?
Dar putem pune capăt acestui obicei toxic de comparare constantă. În primul rând, încetează să mai verifici pe internet cum fac alții lucrurile! Dacă vrei să
faci brioșe, apucă-te de o rețetă și fă-le. Nu mai vâna pe Pinterest „rețeta supremă de brioșe“, nu mai cumpăra tot felul de unelte speciale ca să le decorezi perfect, pentru ca mai apoi să uiți de ele în vreun sertar, pe undeva, pentru că ți-ai epuizat interesul de a face brioșe.
Gătitul poate fi o sursă dăunătoare de comparații toxice, mai ales având în vedere numărul de oameni cărora le place să-și fotografieze farfuriile cu mâncare și să posteze fotografiile online. Renumitul bucătar-șef Edward Lee mi-a spus că motivul pentru care nu a inclus și poze în ultima sa carte de bucate a fost că nu a vrut ca cititorii să se lege la cap încercând să facă
rețetele să arate la fel ca în pozele profesioniste. Unii oameni au spus că îi încercaseră rețetele, dar fuseseră dezamăgiți pentru că produsul finit arăta oribil. „Dar a avut gust bun?“¹⁵⁶, i-a întrebat el. „Dacă are gust bun, asta e tot ce contează.“
Asta ar trebui să fie măsurătoarea multor lucruri: e bun? Uită de cum arată în fotografii și întreabă-te dacă ție îți place. Funcționează? În loc să te îngrijorezi dacă ai stat la birou mai mult decât toți ceilalți, concentrează-te asupra sarcinilor pe care le ai de realizat și pe cum le poți realiza. Nu te uita la pozele din vacanță ale prietenului tău și nu le compara cu ale tale. În schimb, întreabă-l dacă s-a distrat în concediu.
E natural să te compari cu ceilalți și poate fi chiar o sursă de inspirație. După
cum am menționat, comparațiile pot oferi motivație doar dacă nu sunt nerealiste. Mâncarea lui Edward Lee a fost modelată și manevrată cu atenție de experți și fotografiată de profesioniști. Probabil că farfuria ta n-o să arate la fel ca în pozele din cărțile de bucate. Nici selfie-ul tău n-o să arate ca al lui Gigi Hadid și nici casa ta n-ar trebui să arate ca a lui Kim Kardashian.
Dacă tot e să te compari cu alții, nu te uita mai departe de prietenii, familia și vecinii tăi. Scuzați citatul de la TLC, dar nu căuta cascada, „rămâi la râurile și lacurile cu care ești obișnuit“.
Poate să pară naiv că-ți spun să ții socoteala orelor tale și să te uiți în jur, nu în sus, dar aceste acțiuni simple pot fi revoluționare. În final, toate astea sunt pentru revendicarea propriului timp. Sunt despre preluarea frâielor, în așa fel încât să nu te mai lași condus de cai. Oricum ai vrea s-o descrii, asumarea controlului propriei vieți începe cu acest exercițiu elementar. Nu înseamnă
nimic mai mult decât să te dai jos de pe banda de alergat care doar te epuiza și nu te ducea niciunde. Este un pas simplu, dar important.
O viață trăită din plin 3. Detașează-te debirou!
Va trebui să ne confruntăm din nou cu mentalitățile secolului XX. Doar că lanivel global.
David Simon
Pe când eram gazda unei emisiuni radio zilnice din Atlanta, le spuneam mereu angajaților mei să plece acasă la terminarea programului. Am scris chiar și un manual pentru producătorii mei, care includea următorul sfat: „Nu sta mult la muncă, du-te acasă și cuibărește-te pe canapea luându-ți cina!
Cercetările arată că, dacă te preocupi să ieși la bar cu prietenii, să iei cina, să
te uiți la un film, să întâlnești oameni și să socializezi, stresul tău se va reduce, iar tu vei fi mai eficient. Găsește-ți un hobby!“ Ghidul mai sugera și părăsirea clădirii la prânz sau să se ia pauză o dată la jumătate de oră.
A fost aproape imposibil să-mi conving angajații să urmeze aceste sfaturi.
Chiar și când șeful lor trecea pe la fiecare și le spunea să iasă afară, chiar și când le-am poruncit să meargă acasă, ei tot alegeau să lucreze ore multe în plus.
Directorii executivi și managerii de la celelalte companii mi-au spus același lucru: că le spun angajaților să nu lucreze peste program și să nu răspundă la e-mailuri în weekend, dar aceștia o fac în continuare. Nu știu dacă acești directori sunt complet sinceri, dar garantez că eu am fost explicită cu angajații mei în legătură cu orele de lucru peste program.
E timpul să muncești doar în orele în care trebuie s-o faci, nu mai mult.
Încetează să mai rămâi la birou peste program!
În mod evident, asta se aplică doar persoanelor care au oarecare flexibilitate în program și care se trezesc că răspund în weekend la e-mailuri și la mesaje.
Dacă lucrezi cu ora și ai nevoie de fiecare bănuț ca să poți trăi, probabil că nu e posibil să muncești mai puțin. Din nefericire, în lumea industrializată sunt mult prea mulți oameni în această situație.
În sistemul nostru actual, pentru că am urmat atât de orbește dictonul culturii corporatiste, inegalitatea veniturilor este atât de mare, că doar să muncești cu normă întreagă nu mai e de ajuns ca să susții doi oameni, darămite o familie întreagă. „Economiile noastre nu au fost modelate de ideea corectitudinii“¹⁵⁷, scria Ethan Watters, autor al Crazy Like Us: The Globalization of the American Psyche, „ci s-a întâmplat exact invers.“ Valorile corporatiste s-au infiltrat aproape în toate zonele vieții private.
În 2016, compania de transport Lyft a ținut o conferință de presă pentru sărbătorirea a ceea ce ei au numit „o poveste Lyft incitantă“. O șoferiță pe nume Mary intrase în travaliu în timp ce lucra și chiar a luat o cursă în drumul ei spre spital. „Din fericire, cursa a fost una scurtă“, s-a adăugat în comunicatul de presă, făcând cu ochiul implicit.
Am rămas cu gura căscată când am citit această poveste „adorabilă“. Cineva din biroul de la corporație s-a gândit că e atât de „simpatic“ faptul că una dintre angajatele lor a simțit atât de multă presiune să mai câștige câțiva dolari în plus, încât a strâns din dinți, a înghițit durerea contracțiilor în creștere și a continuat să conducă. Eu cred că putem să presupunem că planul de maternitate al lui Mary nu a implicat deloc ca ea să muncească până în momentul în care se va naște copilul.
Nu am vorbit cu Mary și este cu siguranță posibil ca ea să nu fi suferit niște dureri atât de crunte și chiar să fie mulțumită de turnura pe care au luat-o lucrurile. Am discutat cu mulți șoferi care-și iubesc joburile de la Lyft și Uber. Poate că Mary, la fel ca Lyft, vede evenimentele acelei seri ca fiind o poveste simpatică.
Povestea lui Mary reprezintă mai mult, este o reflecție a atitudinii globale față
de echilibrul dintre muncă și viața privată. Motivele pentru care Mary s-ar fi putut simți obligată să rămână în mașină și să mai ia o cursă sunt, probabil, diverse. Mulți oameni lucrează ore în plus pentru a acoperi cheltuielile medicale sau pentru a-și plăti chiriile mari și asigurările umflate la mașină.
Acestea nu sunt probleme pe care le poate rezolva individul pe cont propriu.
