Deși mă preocupase aspectul, tot m-am trezit că intrasem în horă, recitând o listă nesfârșită de proiecte și de întâlniri și responsabilități. Eram literalmente în mijlocul propoziției spunând că nu am destul timp să-mi programez o vizită la dentist, când mi-am dat seama că mințeam. Abia ce-mi demonstrasem mie însămi că aveam destul timp, așa că de ce vorbeam despre cât de ocupată sunt?
Răspunsul, desigur, este presiunea socială. Voiam să demonstrez că sunt la fel de importantă ca prietenii mei. Voiam să demonstrez că și eu eram căutată
și voiam să fac parte din grup. Așa că m-am dedat vechilor obiceiuri. De aceea, următorul pas pentru depășirea dependenței de eficiență este acela de a înceta să te mai compari cu alți oameni din viața ta.
Nu mai face comparații!
E o greșeală comună să ne evaluăm viețile prin comparație, în loc să facem asta printr-o măsurătoare obiectivă. Cu alte cuvinte, ne străduim să fim la fel de ocupați sau mai ocupați decât prietenii și colegii noștri, în loc să decidem ce e cel mai bine pentru noi.
Un lucru este problematic, pentru că majoritatea oamenilor nu sunt complet sinceri atunci când le spun altora despre obiceiurile și volumul lor de muncă.
Datele de la Departamentul Muncii arată că americanii tind să exagereze în plus timpul pe care-l muncesc cu 10% și cu cât susțin că muncesc mai multe ore, cu atât mai puțin corectă este estimarea lor. Spre exemplu, oamenii care au spus că lucrează 75 de ore pe săptămână, de fapt lucrează doar 50.
Asta înseamnă că nu poți câștiga în meciul comparației, din moment ce oamenii vor continua să supraliciteze. Dacă te compari constant cu ce spun alții despre ei înșiși, te vei simți întotdeauna un leneș. (Dacă te face să te simți mai bine, probabil că și tu exagerezi când le vorbești altora despre cât de ocupat ești.)
Mai e încă o chestiune interesantă aici: pentru că am tăiat din interacțiunile față în față cu vecinii și prietenii, oamenii cu care ne comparăm sunt, deseori, oameni care nu au vieți asemănătoare cu ale noastre. Și se adaugă încă un strat incorectitudinii preconcepțiilor noastre.
Imaginează-ți un grătar la tine-n curte în anii 1970. Vecinii ar fi venit și ar fi vorbit despre noul lor televizor sau despre noua mașină de spălat vase ori poate s-ar fi lăudat cu noul lor Pontiac Firebird. În deceniile trecute, „să ții pasul cu familia Jones“ însemna să menții un standard al vieții comparabil în comunitatea ta imediată. Acea comunitate era deseori concepută din oameni care aveau aproximativ același salariu ca tine și care se bucurau de un standard al vieții asemănător.
De când am renunțat la acele grătare și am încetat să mai participăm la întâlniri ale clubului Rotary, nu ne mai comparăm cu vecinii și colegii. În schimb, ne măsurăm în funcție de Nevestele din New York (Real Housewives) sau din cine știe ce alt oraș și de alți oameni pe care-i vedem la TV sau pe Instagram. După cum explică sociologul Juliet Schor, acum nu mai încercăm să ținem pasul cu familia Jones, ci cu familia Kardashian.
Oamenii tânjeau să ajungă într-o clasă economică doar cu puțin deasupra lor.
Acum, tânjim să-i imităm pe cei care au veniturile în topuri, pentru că ei ne sunt prezentați la televizor. Le vedem fotografiile și videoclipurile pe Facebook. Mulți oameni știu mai multe despre viețile celebrităților de la TV
decât despre viețile persoanelor care locuiesc pe strada lor. Se pare că, cu cât te uiți mai mult la televizor, cu atât e mai probabil să supraestimezi cât câștigă alții și ce lucruri dețin. În acest moment, americanii cred că cineva este bogat doar dacă venitul său este de aproape 2,5 milioane de dolari. Asta e de 30 de ori mai mult decât nevoia unui individ pentru a fi satisfăcut în Statele Unite și de 30 de ori mai mult decât câștigă gospodăriile americane.
Faptul că ne comparăm cu cei care câștigă cel mai mult ne face să ne simțim săraci și să lucrăm mai mult, să depunem mai mult efort în încercarea de a ne crea stilul de viață pe care credem că-l au alții. Oamenii de știință au demonstrat în repetate rânduri că cei ce sunt rugați să-și compare viața cu a celorlalți se gândesc imediat la celebrități, antreprenori sau lideri politici.
Stilurile de viață ale celebrităților sunt mediatizate, așa că le vedem constant.
Au devenit etalonul nostru. Nu trebuie să mai menționez că pentru toți, în afară de câțiva, acel stil de viață este imposibil de obținut. Așa că aceste comparații pe care le facem ne determină să ne simțim drept nerealizați.
Ca să fim sinceri, obiceiul de a ne compara cu alții este profund înrădăcinat și deloc de ajutor. Este un produs secundar al nevoii noastre evoluționiste de integrare în grup, de a ne asigura că nu suntem străini.
Dacă ți-e teamă să te cațări pe un deal abrupt, dar prietenii tăi deja au început traseul, comparația fricii tale cu curajul lor s-ar putea să te motiveze și pe tine. Dacă, în timpul pauzei de prânz, colegii tăi fac jogging, s-ar putea să li te alături. Dacă locuiești cu cineva care are o dietă echilibrată, măsurarea propriilor decizii alimentare în funcție de ale sale s-ar putea să aibă o influență pozitivă. Totuși, acestea sunt comparații făcute pe baza unor dovezi
reale și a unor informații tangibile despre oamenii pe care îi vezi față în față.
Acestea sunt comparații bazate pe ceea ce fac, de fapt, membrii comunității tale, nu pe ce pare că fac niște indivizi aflați departe.
Așadar, tendința de a face comparații nu este în mod obligatoriu negativă, decât dacă percepțiile noastre asupra celorlalți sunt greșite și, prin urmare, comparațiile nu sunt valide. Un pericol modern este acela că rețelele de socializare ne distorsionează percepția asupra vieților celorlalți, iar asta face această comparare problematică. Mulți cred că viețile sociale ale prietenilor lor sunt mai pline și mai interesante decât sunt, de fapt. Asta s-a demonstrat într-un studiu din 2017 publicat în Journal of Personality and Social Psychology.
Cercetătorii au descoperit că mulți oameni își imaginează că toți cunoscuții lor se întâlnesc regulat cu prietenii.¹⁵¹ Cred că prietenii lor merg la petreceri și sunt, în general, destul de sociabili, în vreme ce ei își petrec majoritatea nopților acasă. Dar datele reale sugerează că prietenii noștri nu sunt la fel de sociabili cum îi credem noi.
Am auzit deseori că ceea ce vedem pe Twitter sau Snapchat este o versiune modificată și extrem de editată a vieții prietenilor noștri. Nu e adevărată, pentru că nu este completă. Dar, la nivel subconștient, tot folosim acea imagine incorectă ca bază a comparației.
Atunci când ne comparăm cu viețile sociale imaginate ale prietenilor și colegilor noștri, credem că suntem izolați social față de media. Aceasta deprimă sentimentul nostru de bunăstare și ne face să ne simțim ca și când nu aparținem de nimic. După cum spune raportul redactat pe baza studiului din 2017, „Comparația socială poate fi asociată cu sentimente de inferioritate, invidie, anxietate și depresie“.
Efectul constă în crearea a două tipuri de idealuri intangibile: unul bazat pe viețile celebrităților și ale persoanelor publice, iar celălalt bazat pe o realitate distorsionată, pe presupuneri incorecte și pe percepția greșită asupra oamenilor pe care-i cunoaștem. Faptul că tânjim să trăim pe măsura acestor idealuri imposibile a dus la răspândirea crizei perfecționismului, în special printre cei tineri.
Cercetările arată că, din 1980, perfecționismul a crescut în rândul studenților.
Accentul pus pe individualismul competitiv a făcut să se întâmple asta, mai ales în Statele Unite, în Marea Britanie și Canada. Acum, tinerii de 20 și ceva de ani au mai multe pretenții de la ei decât oricând și au și mai multe pretenții de la ceilalți. Ei se așteaptă la perfecțiune și trec mult mai greu cu vederea peste greșeli decât generațiile anterioare.
Studenții își vor șterge postările de pe rețelele de socializare dacă nu primesc măcar o apreciere pe minut. Jared Yates Sexton de la Universitatea din Georgia spune că, atunci când studenții scriu eseuri, sunt „obsedați de crearea artefactului perfect“.¹⁵² El și alți profesori au început un proiect numit „Prima schiță de tot râsul“.
Conceptul a fost popularizat de autoarea Anne Lamott în cartea Bird by Bird.
Ea scria: „Prima schiță este cea a copilului, unde lași să iasă tot din tine, apoi lași acel tot să zburde în jurul tău, știind că nu îl vede nimeni și că-l poți modela mai târziu“.¹⁵³ Sexton spune că uneori se chinuie să-i facă pe studenții lui să scrie orice, atât de paralizați sunt de presiunea de a-și face munca perfect. „Atât de mulți dintre ei caută să scrie eseul perfect“, spune el, „încât petrec mai mult timp cu anxietatea decât petrec făcând acel lucru.“
Acest perfecționism este un produs secundar al unei societăți concentrate în exterior și care face constant comparații. Poate că te vei simți bine în legătură
cu cina pe care o gătești, până când arunci un ochi pe Instagram; sau poate că-ți place o anumită emisiune TV, până când vezi că e terfelită de oamenii de pe Twitter care afirmă că numai unui idiot ar putea să-i placă acea emisiune. Rachel Simmons, autoarea cărții Odd Girl Out: The Hidden Culture of Aggression in Girls, mi-a spus că perfecționismul a crescut pentru că
„acasă s-a transformat într-o parte a pieței“.¹⁵⁴
Site-urile de socializare precum Pinterest ne oferă un flux constant de imagini care ne conving că am putea și ar trebui să ne descurcăm mai bine.
„Pinterest“, spune Simmons, „îi face acum pe oameni să creadă că
cearșafurile lor nu sunt la fel de bune cum credeau ei că sunt sau că brioșele lor sunt hidoase, comparativ cu ale tuturor celorlalți.“ Dacă stăm acasă și descoperim că avem niște timp liber, explică Simmons, ne gândim: Poate că-mi voi face niște perdele noi.
Comparația este cea care ne face să ne simțim necorespunzători, în special cea făcută la distanță. Nu sunt surprinsă, și nici Simmons nu este, că
adolescenții simt acum mai multă presiune ca oricând să fie perfecți. Deși nu e surprinzător, acest val al perfecționismului este extrem de periculos.
Această presiune autoprovocată are costuri foarte mari asupra minții și a corpului uman. Standardele nerezonabil de mari și autocritica severă sunt legate de tensiune arterială mare, depresie, tulburări alimentare și gânduri suicidare. Terapeuții îți vor spune că nu poți tânji și să fii perfect și să te și bucuri de o sănătate mentală. Ele se exclud mutual.
