Rata de economisire pe gospodărie în Uniunea Europeană se învârte în jurul a 10%. Aproape cât era în Statele Unite în anii 1960. Acum a scăzut la aproape 2% în America, iar abordarea americană față de cheltuieli pare că se răspândește. În 2017, pentru prima dată în 30 de ani, cetățenii britanici au cheltuit mai mult decât au produs. Și Australia a văzut o schimbare similară: economiile au scăzut de la aproape 10% în 1959, la puțin peste 2% în 2018.
În multe state, cetățenii sunt încurajați să cumpere mai mult, pentru a menține profiturile corporațiilor ridicate. Iată cum funcționează: productivitatea a crescut în secolul XX, dar orele de muncă au rămas la fel. În loc să facem 100
de console de jocuri video în 40 de ore de muncă, facem 150. Aceste 50 de console în plus trebuie să se ducă undeva. Corporațiile categoric nu vor să
plătească chirie pentru a-și stoca marfa într-un depozit și nici nu le dau angajaților liber pentru a cumpăra marfa în exces.
Așadar, consumatorilor li se spune să mențină afacerile puternice cumpărând mai multe lucruri. „Cel mai mare cadou pe care-l pot primi Statele Unite în timpul vacanței de iarnă“, scria Larry Light de la emisiunea MoneyWatch de pe CBS, „sunt cumpărăturile masive pe care le face consumatorul american, care sunt acum motorul principal ce pune în funcțiune performanța economică.“⁶⁷ Un agent al unui sindicat local al mecanicilor din Florida a scris un editorial în 2011 în care declara: „Răspunsul la toate problemele economice ale Americii se află în propria curte. Răspunsul este: cumpără
american!“⁶⁸
În ultimii ani, tinerii au început să reziste acestei presiuni și, în consecință, au fost puși la zid de o mare parte a societății. Milenialii aleg să-și cheltuie banii pe experiențe, nu pe lucruri. În loc să-și aleagă un loc de muncă de unde pot obține un salariu mai mare, tinerii caută angajatori care le împărtășesc valorile, iar 84% dintre ei cred că este de datoria lor să schimbe lumea. În mod deloc surprinzător, economia globală dă vina pe mileniali pentru că au ucis piața diamantelor, magazinele universale, industria auto, industria turismului și cazinourile.
La nivel colectiv, am ales să profităm de beneficiile productivității și să le investim în mai multe produse, nu în ore mai puține. Prin urmare, pe măsură
ce creștea oferta, prețul multor lucruri care erau, odinioară, considerate a fi de lux a scăzut considerabil. Începând cu anii 1980 și 1990, chiar și familiile din pătura de mijloc au început să-și permită mai multe televizoare. Primul telefon mobil, un Motorola DynaTAC, costa aproximativ 4 000 de dolari în 1983. 20 de ani mai târziu, un iPhone din prima generație costa 600 de dolari.
La începutul anilor 1980, un cuptor cu microunde te ușura de cel puțin 600 de dolari. Astăzi, am intrat în magazinul Target de la colțul străzii și am descoperit un cuptor mare cu microunde care costa mai puțin de 40 de dolari.
În vreme ce toate aceste forțe trăgeau și întindeau economiile naționale, la finele secolului XX a avut loc o evoluție culturală fascinantă. Excluzând capetele extreme ale spectrului veniturilor (miliardarii și prietenii lor milionari, împreună cu săracii aflați la cealaltă extremă), accentul cultural s-a mutat de pe obiectele de lux pe ocuparea timpului. Oamenii au încetat să se mai laude cu televizoarele lor cu plasmă și au început să „se plângă“ de programele încărcate. Statutul nu mai era oferit doar pe bază de iPhone; toată
lumea pare să aibă un iPhone. În schimb, oamenii au început să fie respectați în funcție de cât de puțin timp liber aveau.
Pe când mă plimbam cu trenul în jurul țării, o tânără care călătorea din Boston către New York m-a întrebat dacă fusesem concediată. „Pur și simplu nu-mi pot imagina când îți găsești timp. Dacă mi-aș lua eu două săptămâni de concediu, tot departamentul s-ar prăbuși. Literalmente s-ar prăbuși“, mi-a spus ea. Evident, nu sunt de părere că ai ei colegi ar fi fost incapabili să
funcționeze fără prezența ei, dar mesajul pe care mi l-a transmis a fost clar: sunt indispensabilă. Sunt ocupată pentru că sunt importantă.
Aceasta nu este doar o dovadă anecdotică obținută de la o singură femeie, într-o zi, în tren. Să ne plângem de cât de puțin timp avem a devenit cea mai comună activitate a sfârșitului anilor 1990 și a începutului anilor 2000.
Cercetătorii au observat această schimbare cu ani buni în urmă și au început să investigheze fenomenul ocupării timpului ca simbol al statutului.
În 1899, economistul și sociologul Thorstein Veblen și-a publicat extrem de influenta carte Teoria clasei de lux. În ea, a remarcat că unul dintre cei mai puternici indicatori ai succesului era „absenteismul ostentativ de la muncă“.⁶⁹
Veblen ar fi surprins să afle că, pe parcursul următoarei sute de ani, inactivitatea a ajuns să însemne nu succes, ci sărăcie.
Aceasta este o problemă în special în Statele Unite, Canada, Australia și Marea Britanie. Studiile au arătat că oamenii presupun că cineva care poartă
o cască prin Bluetooth⁷⁰ (care, aparent, are nevoie să facă mai multe lucruri în același timp și să răspundă la telefoane toată ziua) are un statut mai ridicat decât cineva care poartă căști normale și care ar putea să asculte muzică sau, pur și simplu, să se relaxeze. Din nou și din nou, în studiile de cercetare, atunci când ni se dă de făcut o alegere între doi indivizi asemănători, spunem că persoana cea mai ocupată este și cea mai importantă.
Esențialmente, dacă te lauzi cu cât de ocupat ești dă impresia că ești valoros și la mare căutare, asemenea tinerei mele prietene din tren. În loc să poarte produse scumpe și să demonstreze că hainele sale au o valoare mare, persoana care este foarte ocupată se laudă, implicit, și cu valoarea sa intrinsecă, cu propria inteligență. Poate să vorbească despre toate programările și sarcinile din calendarul său sau poate răspunde la toate
invitațiile cu: „Va trebui să-mi verific programul“. Când o întrebi ce face, în loc să-ți spună „Bine“, e posibil să-ți răspundă: „Sunt ocupată“.
Unul dintre motivele pentru care „ocuparea“ cronică este atât de comună în locuri precum Statele Unite, și nu în locuri precum Italia, este acela că
americanii au pus multă vreme preț pe statutul câștigat, care este un efect advers al mitului omului autodidact. Programul încărcat este cel care arată
valoarea ta intrinsecă, nu numele de familie sau venitul anual brut. Mai mult decât atât, lipsa timpului liber este un indicator al faptului că muncești mult și din greu, iar acești oameni câștigă respectul celorlalți aproape imediat.
Asta nu înseamnă că bunurile scumpe nu mai sunt căutate sau folosite pentru a arăta statutul. În 1899, când Veblen scria despre „consumul ostentativ“, vorbea despre plăcerea răspândită de a cumpăra obiecte extrem de inutile, dar foarte costisitoare. „Relaxarea a fost pe primul loc la început și era mult deasupra consumului inutil de bunuri“, scria Veblen. „Din acel moment încolo, consumul a câștigat teren până când, în momentul prezent, deține supremația.“⁷¹ Toate astea sunt încă adevărate pentru cei care câștigă cel mai mult și care caută să cumpere case și mai mari, elicoptere și iahturi, dar nu se mai aplică atât de mult pentru restul dintre noi.
Consumul ostentativ și-a atins apogeul în ultimele zile ale secolului XX. În 1970, economistul suedez Staffan Linder scria despre „clasa cea relaxată și hărțuită“. Îi descria ca fiind „hărțuiți“ pentru că explozia numărului de produse disponibile și accesibilitatea lor relativă – o persoană putea întotdeauna să găsească ceva de cumpărat, indiferent de nivelul veniturilor –
au provocat un tip special de stres.
În perioada anilor 1980 și 1990, costul produselor care odinioară era considerat a fi dincolo de mijloacele clasei de mijloc scădea rapid.
Productivitatea creștea încet, dar sigur, producătorii creau depozite pline de bunuri, iar prețurile scădeau pentru a face produsele să plece de pe rafturi.
Economiștii au început să își dea seama că John Maynard Keynes s-ar putea să fi greșit când postulase că oamenii vor lucra doar ca să cumpere ceea ce au nevoie. În schimb, oamenii pot continua să cumpere doar pentru a experimenta, din nou și din nou, acea plăcere care însoțește achiziționarea unui obiect nou. Primim o doză de dopamină în creier de fiecare dată când
cumpărăm ceva și putem deveni literalmente dependenți de cumpărături.
În cartea Revisiting Keynes, Lorenzo Pecchi și Gustavo Piga argumentează
că entuziasmul nostru față de cumpărarea unui lucru nou este intens, dar de scurtă durată. „Consumatorul mediu“, spun ei, „se obișnuiește repede cu ceea ce a achiziționat și… aspiră rapid să dețină următorul produs la rând.“⁷² Deci, în vreme de Keynes a prezis că vom ajunge să muncim foarte puțin, creșterea consumului nenecesar este, parțial, motivul pentru care a greșit.
Glorificarea consumerismului a creat un cerc vicios. Lucrăm din ce în ce mai multe ore pentru a cumpăra produse despre care credem că ne vor îmbunătăți viața, încetăm destul de repede să ne bucurăm de ele, produsele însele necesită timp și mentenanță care ne ocupă din timpul liber, asta ne face nefericiți, așa că decidem să ne ușurăm sentimentul de tristețe cu un produs nou.
Ai putea fi de părere că această problemă se regăsește la categoriile mai mari de venituri, pentru că cei bogați au, deseori, destui bani ca să-și cumpere orice vor și nu simt nevoia să facă mai mulți bani pentru a cumpăra mai multe lucruri.⁷³ Te-ai obișnuit deja să-ți spun că, după cât se pare, fix opusul este adevărat?
Amintește-ți citatul din 1965 pe care l-am folosit mai devreme din economistul și sociologul Gary S. Becker: „Atunci când oamenii sunt plătiți mai bine, muncesc mai mult, pentru că munca este mult mai profitabilă decât timpul liber“.⁷⁴ Acest lucru se aplică chiar și celor aflați în topul veniturilor.
Spre disperarea mea, m-am descoperit și pe mine prinsă în această capcană.
Îmi programam o săptămână de relaxare, apoi venea o ofertă prea bună
pentru a fi refuzată. Nu pot să refuz suma asta de bani, mă gândeam eu. Dacă
