inactivitatea este aceeași cu lenea și că relaxarea este o pierdere rușinoasă de timp.
Și dacă tu crezi că folosesc cuvântul propagandă într-un sens metaforic, ei bine, te înșeli. Hai să ne întoarcem puțin în 1920. În lumea industrializată, încă se dădea o bătălie aprigă pentru orele de muncă, dar muncitorii câștigau.
Lăsasem în urmă zilele punitive ale secolului al XIX-lea, iar zilele de muncă
se scurtau din ce în ce mai mult în majoritatea industriilor.
Pare să fi existat o revelație printre angajatori că nu puteau câștiga într-o luptă directă, așa că au folosit tacticile mai subtile învățate în timpul Primului Război Mondial. Angajatorii și-au dat seama că pot împrumuta strategiile Departamentului de război pentru a-și motiva linia de producție.
Un tânăr imigrant austriac petrecuse războiul lucrând pentru Comitetul de Informații Publice (CIP), angajându-se în ceea ce el a numit „război psihologic“. Absolventului Universității Cornell i s-a dat sarcina de a obține sprijinul publicului pentru război în Statele Unite și peste ocean și a fost foarte bun la asta.
Edward Bernays spunea ulterior ce lecție neprețuită a învățat în birourile CIP: tacticile pe care le folosise el în război „puteau fi aplicate cu la fel de multă
ușurință și în scopurile din timpul păcii. Cu alte cuvinte, ce s-a putut face pentru o națiune în timpul războiului poate fi făcut pentru o organizație și pentru oamenii dintr-o națiune în timp de pace.“⁸³ Probabil că imaginea acestui bărbat uscățiv, cu ochii întunecați și adânciți în orbite, cu fruntea înaltă și cu o mustață generoasă, nu este cunoscută prea multor oameni în ziua de azi, dar el ne-a schimbat viețile în mod irevocabil.
Bernays este cunoscut acum drept „părintele relațiilor publice“. El a ajutat, la finalul anilor 1920, să devină la modă ca femeile să fumeze, redenumind țigările „Torțele libertății“ și transformându-le într-un simbol al puterii feministe. Cartea sa din 1928, Propaganda, a avut extrem de mult impact și a fost pusă în practică de oamenii aflați la putere. „Cei ce manipulează acest mecanism nevăzut al societății constituie un guvern invizibil, care reprezintă
adevărata putere din țara noastră“⁸⁴, scria Bernays. „În aproape fiecare acțiune a vieții noastre cotidiene, fie că e vorba de sfera politică sau de afaceri, suntem dominați, în comportamentul nostru social sau în gândirea noastră etică, de un număr relativ mic de persoane… care înțeleg procesele mentale și șabloanele sociale ale maselor.“
Angajații erau manipulați să le fie rușine chiar și atunci când voiau să-și ia zile libere. Numele companiilor au devenit aproape sinonime cu țara. Europa poate că are multe blazoane de familii importante, dar America are logouri de companii. În anii 1920, angajatorii au început să pună postere care îi trăgeau la răspundere pe cei ce investeau mai puțin decât efortul complet atunci când erau la slujbă. „Pierderi, nepăsare, greșeli, trândăvie“, scria pe un poster. „Ajută-ne să le oprim, până nu ne opresc ele pe noi!“
Un altul arăta un soldat care primea o decorație în fața steagului desfășurat al Americii și pe care scria: „Angajatul eficient este întotdeauna onorat.
Meritele lui sunt recunoscute de toți. Ieși în evidență din mulțime.“ Iar un altul arăta un ceas imens, pe un fundal plin cu coșuri de fum: „Atunci când ți se strigă numele, fii mereu prezent!“, îndemna el. „Când nu ești aici, altcineva profită de ocazia ta. O zi îți poate aduce multe pierderi.“ Acestea erau afirmațiile zilnice create de angajatori și care băgau în capul angajaților principiile de pe urma cărora cel mai mult profitau companiile.
Angajatorii au mai descoperit că pot să-și întoarcă angajații unul împotriva celuilalt ca să concureze pentru promovări și măriri de salariu, încurajând, astfel, oamenii să rămână peste program mai mult decât colegii lor și să
depună mai mult efort decât „concurența“.
Într-un fel sau altul, caracteristicile folosite pentru a descrie un bun angajat au ajuns să descrie și un soț, un frate sau un prieten bun: de încredere, stabil, muncitor, independent. Scriitoarea Maria Popova spunea pentru BBC: „Cea mai dăunătoare este această tendință pe care o avem de a aplica productivitatea în domenii ale vieții care ar trebui, prin însăși natura lor, să fie lipsite de acest criteriu“.⁸⁵
Popova spune că obișnuia să-și ia cu ea peste tot aparatul de fotografiat și să
facă poze la tot ce vedea. Acum, că simte presiunea de a-și arăta pozele din momentele de relaxare pe rețelele de socializare, camera „a devenit o povară
în sine“. Îi înțeleg dilema. Ador să mă plimb pe jos, dar uneori, atunci când singurul scop este acela de a atinge numărul de pași necesari pe ziua respectivă, urăsc să ies din casă. Ce era înainte o bucurie s-a transformat într-o corvoadă doar pentru că am transformat plăcerea în muncă.
Din nou, ar trebui să fie de la sine înțeles că este natural să vrei să te
îmbunătățești. Suntem programați biologic să ne impacienteze starea de fapt și să vrem să luptăm pentru lucruri mai bune. Dar am luptat prea mult. Mai mult decât atât, am pierdut din vedere faptul că productivitatea este un mijloc de atingere a unui scop, nu scopul în sine. Un expert în utilizarea timpului i-a spus lui Juliet Schor: „Am ajuns să fim CV-uri pe două picioare. Dacă nu faci ceva, nu creezi și nu definești cine ești.“
Această obsesie de a ne aborda viețile în același mod în care am aborda un proiect la serviciu a dus la aprecierea faptului de a fi ocupat ca un simbol al statutului. În 2007, Tim Ferriss a scris 4 Ore–Săptămâna de lucru, care este un manual complet despre cum să-ți reduci orele de muncă. Aș sprijini complet această idee, doar că scopul ei nu este să-ți crească timpul liber, ci să
te facă să-l dai la schimb.
Într-o postare pe blog despre programul lui zilnic, Ferriss spune: „Scopul nu a fost niciodată să fii inactiv“.⁸⁶ În „timpul său liber“, Ferriss dă interviuri și scrie articole și se antrenează la cățărări sau la tras cu arcul ori la arte marțiale. Tot ce face pare că are intenția clară de a-l ajuta să atingă acel scop din ce în ce mai uriaș al eficienței pure. A publicat orarul unei zile normale, iar programul său include mâncatul, exercițiile fizice, scrisul, dușul și relaxarea, dar numai după ora 11 noaptea. Ferriss spune că „scrie cel mai bine“ între orele 1 și 4 dimineața.
Ferriss este doar unul dintre cei care speră să sugă măduva din fiecare moment al zilei, să nu piardă niciodată timpul care ar putea fi petrecut în atingerea unei noi realizări. O săptămână de lucru redusă este, într-adevăr, ceva ce eu susțin; dar nu și stoarcerea fiecărui minut pentru a-l face productiv.
Am menționat că statutul social a devenit, la finalul secolului XX, dependent mai puțin de avere și mai mult de cât de ocupat erai. Acest trend a început în anii 1990, iar de atunci doar s-a intensificat. Rețelele de socializare au hrănit această obsesie a ocupării performante. Zic „performantă“ pentru că uneori scopul unei activități pare a fi doar acela de a face fotografia și de a o posta sau de a scrie despre experiență într-o relatare pe blog.
Drept rezultat, e mai probabil ca oamenii să participe la evenimente sau să se angajeze în activități care doar ar da bine pe profilul lor de Instagram. Am
fost de curând într-un parc național și m-am oprit să admir un mic luminiș
între niște copaci pe lângă care aluneca, leneș, un pârâiaș. Erau și două
veverițe care alergau în jurul unui frasin, iar toporașii sălbatici se legănau în bătaia vântului. Scena era atât de frumoasă, că părea ireală.
Primul meu instinct a fost să fac o poză, dar am ales să nu fac asta, pentru că
am vrut ca acel moment să fie mai prețios decât o postare pe Instagram.
Venisem în parc să mă bucur de soare și de peisaj. Îmi dorisem să scap de muncă, nu să-mi transform plimbarea într-o extensie a imaginii mele.
Această anecdotă mă face să par relaxată în legătură cu toate astea, dar nu e chiar așa. În toată viața mea de adult am crezut că, dacă tot nu-mi fac sosul pesto de la zero, atunci măcar aș putea să fac yoga, iar dacă nu fac yoga, atunci aș putea măcar să scriu repejor un articol pe blog. În multe feluri, iau decizii bazate pe cum alegerile mele și rezultatele lor îmi pot afecta viața de CV.
Pentru mulți dintre noi, acest impuls de a ne da la schimb fiecare moment a pus, într-un final, bazele unei obsesii pentru trucurile de viață și ale căutării unor metode și mai complexe, și mai ezoterice, și mai contraintuitive de a realiza ceea ce, probabil, știm deja să facem. Nu doar că ar trebui să ne umplem orele libere cu activități demne de fotografiat, dar aceste activități ar trebui să inspire și uimirea celorlalți. Dacă nu-i putem face pe prietenii noștri să ne „placă“ hobby-urile, atunci care mai e sensul?
John Pavlus a scris, în 2012, o lucrare intitulată Confessions of a Recovering Lifehacker. Pavlus a avut parte de o criză sufletească atunci când și-a dat seama cât de mult timp petrecea citind articole despre cum să-și optimizeze fiecare aspect al vieții personale și profesionale. „Poate că tot timpul pe care-l petrec căutând modalități mai bune de-a face lucrurile mă oprește din, ei bine, făcutul lucrurilor. E ca alergatul pe bandă: poate că te menții în formă, presupun, dar categoric n-ajungi nicăieri.“⁸⁷
Pavlus se întreabă dacă nu cumva optimizarea vieții este, în realitate, doar un mod de a te concentra pe sarcinile mici și măsurabile, în loc să-ți pui întrebări mari și dificile despre ce să facem cu timpul nostru și care sunt prioritățile noastre. O femeie pe care-o știu își agită nebunește mâna o dată pe oră când lucrează pe computer, ca să-și păcălească ceasul inteligent că a făcut 250 de
pași. Bănuiesc că-și optimizează exercițiile, dar cu siguranță nu se însănătoșește.
Nu este sănătatea scopul purtării unui ceas inteligent, și nu doar înregistrarea unui anumit număr de pași? Mă întreb asta de fiecare dată când mă trezesc că
dau ture prin bucătărie și mă holbez la ceas, ca să mă opresc imediat ce am ajuns la un număr de pași.
