În multe feluri, cred că am pierdut din vedere care este scopul timpului liber.
Pare că punem imediat semnul egal între inactivitate și lene, dar aceste două
lucruri sunt diferite. Relaxarea nu este sinonimă cu inactivitatea. Aceasta din urmă oferă ocazia jocului, ceva de care oamenii nu prea se mai bucură în zilele noastre. Am menționat că terenurile de golf oferă noi metode de a face jocul să fie mai rapid, dar mai există multe alte sporturi pentru care nu mai avem timp. ESPN a publicat un articol în 2014 cu titlul „Baschetul de pe terenul de joacă e pe moarte“. „Terenurile sunt goale“, spunea articolul.
„Plasele atârnă de-o ață. Mulțimile care obișnuiau să stea lângă coșuri au dispărut și la fel s-a întâmplat și cu jucătorii.“ Filmul The Sandlot va deveni în curând un anacronism, din moment ce numărul de copii care joacă baseball a scăzut cu milioanele.
Sportul este doar un exemplu al acestui fenomen. Studiile recente au demonstrat că a scăzut numărul membrilor asociațiilor părinți-profesori, ai sindicatelor, bisericilor, ai grupurilor ecologiste și ai partidelor politice.⁸⁸
Aproape jumătate dintre oameni spun că nu le place să se alăture nici unui grup, iar mai mult de jumătate spun că nu au timp, chiar dacă și-ar dori.
Ideea este că ne angajăm în activități majoritar orientate și proiectate pentru a crea o imagine publică, în loc să ne ocupăm de hobby-uri, al căror scop este doar să ne îmbogățească viața. Chiar și parentingul este deseori orientat spre acumularea performanțelor și umplerea CV-ului. Sociologul Harry Triandis subliniază că, atunci când o cultură se concentrează pe indivizi și nu pe comunități, oamenii tind să pună mai mult preț pe performanță, nu pe afiliere.
Iar profesorul de sociologie Philip Cohen declara pentru The Economist:
„Părinții se tem, acum, să nu facă mai puțin decât vecinul. Lucru care poate fi resimțit ca un război.“⁸⁹
Creșterea copiilor necesită deseori un ritm mai lent, deoarece aceștia nu pot fi
mereu forțați să facă ceea ce li se spune în ritmul pe care-l preferăm noi. Îmi amintesc că îmi grăbeam fiul printr-un magazin și îi ziceam să nu se mai holbeze la jucării și să „țină pasul“. Ca protest, s-a aruncat pe jos în mijlocul magazinului și a început să plângă.
Viteza și eficiența sunt, prin natura lor, antitetice introspecției și intimității.⁹⁰
Tipul de conștiință socială de care e nevoie pentru a cunoaște în mod intim o altă persoană și pentru a înțelege peisajul emoțional al unei comunități necesită timp și concentrare, două lucruri pe care majoritatea oamenilor nu cred că le au.
Dar timpul și concentrarea sunt esențiale în relațiile noastre. Oamenii de știință au descoperit că, pentru a înțelege și a empatiza cu alți oameni, trebuie să fii capabil de introspecție. Iar un raport din 2009 subliniază că „procesul de gândire introspectivă necesar pentru înțelegerea cunoașterii sociale modelate cultural este unul lent și necesită timp în plus, comparativ cu procesarea rapidă și paralelă a mai multor sarcini în același timp“ a smartphone-urilor și laptopurilor. Căutăm modalități din ce în ce mai rapide de a ne atinge scopurile, prin urmare, aptitudinile care au nevoie de timp și de răbdare –
aptitudinile sociale – se erodează.
Un alt produs derivat al mentalității „timpul înseamnă bani“ este creșterea dramatică a distragerilor. Psihologii spun că societatea modernă suferă
deseori de o conștiință împărțită sau de o „prezență absentă“, în care nu suntem niciodată cu adevărat atenți la ceea ce facem sau ce spunem. Și asta își are rădăcinile în secolul al XIX-lea, pentru că atunci a început să se mute populația de la sate la orașe.
Oamenii care trăiau în sate sau la ferme interacționau, în general, cu un număr limitat de oameni. Țineau minte doar una sau două sute de oameni, așa că să-ți amintești zilele de naștere și ciudățeniile personale era o sarcină
destul de simplă. Când oamenii au început să migreze în masă spre orașe, numărul interacțiunilor a explodat, iar oamenii au început să experimenteze ceea ce se numește „supraîncărcarea urbană“.
Sociologul Georg Simmel a vorbit în 1903 despre tendința noastră de a ne conserva „energia psihică“⁹¹ prin filtrarea lucrurilor pe care le vedem și le auzim, prin menținerea interacțiunilor umane la un nivel cât mai superficial
posibil. Nu doar că era imposibil să-ți amintești detalii personale despre toți oamenii pe care-i întâlneai pe stradă, dar era și un efort psihologic numai să
încerci.
Sentimentul că suntem copleșiți și că trebuie să ne protejăm de intimitate a fost exacerbat și de tehnologie. Computerele și smartphone-urile au adăugat un plus de supraîncărcare, urmată de presiunea constantă de a le răspunde celorlalți. Aceasta doar a intensificat convingerea multora dintre noi că a sta de vorbă cu ceilalți e un lucru prea greu de gestionat.
Atenția noastră este aproape întotdeauna împărțită, deoarece pare că
întotdeauna lucrăm la ceva. Hobby-urile noastre au devenit scopuri în sine.
Casele noastre au devenit birouri, iar timpul nostru liber nu este liber. Acestea sunt unele dintre schimbările care au avut loc în ultimele 200 de ani. Asta nu înseamnă, neapărat, că toate schimbările au fost rele sau negative. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este următoarea: unde tragem linia? Cum ne ajutăm și cum ne rănim singuri?
6. Cel mai ocupat gen
Mergi la somn la cinci, trezește-te la șase și ia-o de la capăt! Doar pentru că
sunt femeie! F-E-M-E-I-E, o mai spun o dată.
„Sunt femeie“, Versuri de Jerome Leiber
Recent, am ținut un discurs la Conferința pentru Femei din Massachusetts, iar oratorul dinaintea mea a explicat cum femeile ar trebui să fie mai ferme pe poziție atunci când negociază cu colegii lor bărbați, pentru că bărbații nu sunt la fel de capabili să jongleze cu mai multe sarcini, așa cum sunt femeile. În capul meu, mă gândeam: Nici femeile nu pot asta. E o iluzie.
Este o iluzie pe care mulți oameni o împărtășesc și există urme de adevăr în ea. Obișnuiam să menționez în CV această capacitate la capitolul de
„Aptitudini speciale“. Dar abia când am citit cercetări reale ce au dovedit că
mintea umană nu poate, cu adevărat, să facă două lucruri în același timp am început să mă îndoiesc de propriile abilități. Unele creiere de animale se pot angaja în sarcini multiple, cum este cel al porumbelului, dar mintea umană nu se poate ridica la înălțimea porumbelului în ceea ce privește această
aptitudine specifică. Ceea ce facem noi este să lucrăm la două lucruri în același timp, dar să ne mutăm rapid atenția de la o sarcină la alta. Asta este forma noastră de „multitasking“.
Am mai vorbit și înainte despre multitasking, în relație cu conversația, ca fiind încercarea de a vorbi și cu prietenul tău, de a-ți verifica și e-mailurile și care duce, inevitabil, la distragere și la intimitate redusă. Dar motivul principal pentru care încercăm să fim multifuncționali este că suntem de
părere că e mai eficient și, prin urmare, ne crește productivitatea. Pe măsură
ce obsesia noastră față de hiperproductivitate a crescut, la fel s-a întâmplat și cu convingerea noastră că suntem capabili să facem mai multe lucruri în același timp și că asta ne ajută să facem mai multe într-un timp mai scurt.
Adevărul este diametral opus în aproape orice circumstanță, dacă e să credem neuroștiința. Studiu după studiu a descoperit că suntem mai lenți în finalizarea sarcinilor atunci când ne mutăm de la o activitate la alta decât atunci când repetăm, pur și simplu, aceeași activitate.⁹² Cu alte cuvinte, dacă
închizi fiecare pagină din motorul de căutare, dacă-ți pui telefonul pe silențios și dacă îți închizi căsuța de e-mail, vei termina sarcina pe care o ai de făcut într-un timp semnificativ mai scurt.
