Dacă te tot muți înainte și înapoi, nu ești eficient. Cu cât mai complexe sunt sarcinile spre care te îndrepți, cu atât îi ia mai mult timp creierului tău să se adapteze. Costul acumulat poate fi atât de mare, încât Asociația Americană
de Psihologie recomandă să alegem „strategii care (ne) măresc eficiența creierului – mai presus de orice, prin evitarea multitaskingului, în special în ceea ce privește sarcinile complexe“.
Pentru oamenii ca mine, care și-au petrecut anii făcând nu două, ci trei sau chiar patru lucruri în același timp, veștile sunt încă și mai proaste. Cercetările arată că oamenii care se consideră „foarte capabili în multitasking“⁹³ se descurcă mai prost la a distinge între informațiile folositoare și detaliile irelevante. Tindem și să fim mai puțin organizați mental (e haos acolo, sus) și să ne fie mai greu să ne mutăm de la o sarcină la alta, nu mai ușor. Exercițiul multitaskingului ne face mai puțin perfecți.
Și iată care e cea mai proastă veste dintre toate: „cei capabili la multitasking“
se confruntă cu aceeași problemă de a sorta informația și de a-și organiza gândurile chiar și-atunci când nu fac mai multe lucruri în același timp. Asta sugerează că încercările repetate de a-ți obliga mintea să facă ceva ce nu e proiectată să facă îți pot afecta substanța cenușie. Psihologul Clifford Nass de la Stanford a declarat pentru postul național de radio că acești oameni de obicei „se descurcă mai prost la majoritatea tipurilor de gândire, nu doar la cele necesare multitaskingului, ci la ceea ce ne referim, în general, ca fiind gândirea profundă“. În timp, spune Nass, „procesele lor cognitive sunt afectate“.
Iată, în schimb, care e chichița: se prea poate ca femeile să fie mai bune ca bărbații la multitasking. Ăsta e genul de nuanță pe care îl ador la știință: femeile nu sunt bune la asta; sunt doar în general mai bune decât bărbații. Un experiment interesant desfășurat în Elveția sugerează că estrogenul poate ajuta creierul femeilor să se descurce mai bine cu mutarea rapidă de la o sarcină la alta.⁹⁴
Dar aici nu vorbim despre activități complexe. Cercetătorii i-au rugat pe participanți să meargă pe o bandă de alergare și să identifice, în același timp, culoarea cu care erau tipărite anumite cuvinte. Femeile cu vârsta sub 60 de ani au performat mai bine decât femeile și bărbații mai în vârstă. Atunci când cei mai în vârstă au fost rugați să se concentreze pe sarcina dată, coordonarea oscilării brațelor, ceva la care rareori ne gândim în mod conștient, a scăzut.
Mâna dreaptă a încetinit dramatic și e important de notat că legănatul mâinii drepte este controlat de aceeași parte din creier care este implicată și în sortarea cuvintelor și a culorilor: cortexul prefrontal. Cercetătorii au observat că receptorii de estrogen sunt, probabil, localizați în această parte a creierului, prin urmare, prezența sau absența estrogenului ar putea explica diferența de performanță dintre bărbați și femeile aflate la postmenopauză.
Desigur, aceste rezultate nu sunt concludente, dar sunt sugestive. Și putem adăuga la acest studiu și alte cercetări asupra diferențelor de gen, inclusiv un experiment desfășurat în Rusia. Oamenii de știință le-au dat la 140 de participanți un număr de teste cognitive relativ simple, toate în legătură cu mutarea sarcinilor și a atenției, și au descoperit că femeile au depus mai puțin efort mental decât bărbații. Svetlana Kupțova, unul dintre autorii studiului, a spus că rezultatele „sugerează că femeilor pare să le fie mai ușor decât bărbaților să își mute atenția, iar creierul lor nu are nevoie să mobilizeze resurse în plus pentru a face asta, spre deosebire de creierul bărbaților“.
Așadar, atunci când vine vorba despre sarcini simple (iar scrierea e-mailurilor și vorbitul la telefon sau verificatul rețelelor de socializare nu sunt sarcini simple!), femeile ar putea să fie mai bune la mutarea atenției înainte-înapoi decât bărbații. De asemenea, neurocercetătorii nu condamnă la fel de dur încercarea de a face două lucruri simple în același timp, cum ar fi să vorbești la telefon și să împăturești haine. Dar, și ăsta este un mare dar, când vine vorba despre sarcini mai complexe, inclusiv majoritatea lucrurilor pe care le
facem la serviciu, nu există nici o dovadă că femeile sunt mai bune la multitasking, dar există o mulțime de dovezi care arată că încercarea de a face mai multe lucruri în același timp are efecte oribile asupra creierului.
Problema multitaskingului este una de gen, pentru că, din experiența mea, e mai probabil ca femeile să creadă că sunt bune la multitasking și să-și petreacă zilele încercând să facă prea multe lucruri în același timp. Așa că
permite-mi să mai adaug încă un argument în această discuție: femeile sunt, probabil, mai afectate de convingerea că multitaskingul nu doar că este posibil, ci este și bun pentru productivitate.
Sociologul Barbara Schneider și colegii ei au vrut să-și dea seama dacă
multitaskingul era stresant pentru majoritatea oamenilor. Ea a descoperit că e mai probabil ca bărbații să creadă că multitaskingul este plăcut, dar că e mai puțin probabil ca ei să se angajeze în această activitate. Femeile au raportat că
se ocupă de mai multe sarcini simultan aproape 50 de ore pe săptămână și că
asta le stresează. Grupul cel mai stresat de încercarea de a face sarcini multiple a fost cel al mamelor.
Bărbații au spus că se simt ușurați atunci când se întorc acasă de la serviciu, dar femeile au spus exact opusul. Unele femei s-au referit la orele imediat de după serviciu ca fiind „timpul pentru arsenic“. „Pentru că primele lucruri pentru care au început să se îngrijoreze au fost pregătirea cinei, interacțiunea cu copiii, gestionarea sarcinilor gospodărești și multe altele“, spunea Schneider pentru postul național de radio. Cercetările arată clar că femeilor le crește stresul imediat ce intră pe ușă, știind nu doar că trebuie să continue să
răspundă la e-mailurile de la muncă, ci și că trebuie să aibă grijă de sarcinile administrative din locul care ar trebui să fie un refugiu. Ele trec mental printr-o listă de sarcini care trebuie îndeplinite înainte să se poată relaxa.
Chiar și atunci când sunt la serviciu, femeile tind să pună mai multă presiune pe ele însele. Datele colectate de Captive Networks arată că bărbații au o probabilitate cu 35% mai mare decât femeile să ia o pauză „de relaxare“. De asemenea, e mai probabil ca ei să meargă să ia prânzul, să se plimbe și să-și rezerve timp personal în intervalul dedicat lucrului. Melanie Shreffler, director al Cassandra Report, a declarat pentru Forbes: „Aceste femei au muncit ca nebunele în școală și la facultate, apoi au intrat pe piața muncii și sunt deja epuizate.“⁹⁵
Așa că, dacă există o diferență de gen, ea are mai puțin de-a face cu biologia și mai mult cu reticența femeilor de a se relaxa, combinată cu presiunea socială de a lucra mai mult atât acasă, cât și la muncă.
Cu toate că femeile lucrează de milenii întregi, au început să inunde piața muncii prima dată în anii 1970. Această epocă este deseori numită „revoluția tăcută“, iar revoluția continuă aproape jumătate de secol mai târziu. Nu doar că erau mai multe femei la facultate în anii 1970 (acum sunt mai multe absolvente decât absolvenți), dar au și început să pătrundă în teritorii dedicate, în trecut, exclusiv bărbaților, precum dreptul, medicina și ingineria.
Femeile au început să-și ia slujbe pentru care trebuiau să petreacă mult timp plecate de acasă. Au început să refuze să-și dea demisia atunci când li se nășteau copiii și au început să refuze să plece mai devreme de la serviciu de fiecare dată când li se îmbolnăvea vreun copil. În mod deloc accidental, mulți oameni din statele industrializate au început să avertizeze în legătură cu pericolele „generației cu cheia de gât“. Așa i-au numit pe copiii Generației X, cei născuți între 1961 și 1981, la fel ca mine.
Până în 1994, mai mult de jumătate dintre copiii sub 11 ani aveau mame care lucrau, iar majoritatea oamenilor presupuneau că ăsta ar fi un lucru periculos. Economista Sylvia Kewitt, care a scris, în 1991, cartea When the Bough Breaks: The Cost of Neglecting Our Children, spunea: „Neglijarea copiilor a ajuns să fie endemică societății noastre“.
„Criza cheii de gât“ a devenit un scandal național în Statele Unite. Voci din politică și din presă le criticau pe femeile care aveau slujbe cu normă
întreagă, argumentând că egoismul lor punea în pericol bunăstarea unei întregi generații. Mulți angajați au răspuns prin reducerea programului sau prin părăsirea locului de muncă, iar majoritatea acestora erau mame.
În 1990, sociologul Arlie Russell Hochschild studia o companie din Fortune 500 care se mândrea cu politicile progresiste care aveau ca intenție promovarea unui echilibru sănătos casă-muncă printre angajați și care le permiteau muncitorilor să petreacă mult timp cu familiile lor. În primul capitol al cărții The Time Bind, bazându-se pe observațiile sale de la companie, autoarea a descris viața de familie a lui Gwen Bell⁹⁶ care lucra în biroul de relații publice. În vreme ce bărbații din birourile executive se
mândreau cum sunt ei „oameni de 60 de ore“ (numiți așa după numărul de ore pe care-l lucrau pe săptămână), „poveștile lui Gwen sunt mai degrabă
situații comice: povești despre cum uita să meargă la cumpărături și cum se întorcea la un frigider care conținea nimic mai mult decât niște salată veștejită
și un borcan de măsline, povești spuse cu un amuzament fără speranță“.
Gwen, asemenea majorității colegilor ei, era conștientă de posibilitatea de a avea un program flexibil sau de a cere mai puține ore de muncă. Dar era o presupunere nespusă că cineva care lucra mai puțin nu era dedicat companiei și nu era interesat de promovări. În aproape fiecare caz subliniat în cercetarea lui Hochschild, viața de familie lăsa loc slujbei. „Cu cât suntem mai atașați de serviciu“, concluziona sociologul, „cu atât termenele sale limită, ciclurile, pauzele și întreruperile sale ne modelează viețile, iar timpul pentru familie este forțat să se muleze după presiunile de la muncă.“
Ca să fim sinceri, foarte puțini dintre angajații de la acea companie ajunseseră
să folosească beneficiile oferite pentru a-și îmbunătăți echilibrul între viața de familie și muncă, ceea ce e o mare surpriză în cercetarea lui Hochschild. De exemplu, doar un bărbat a ales să-și ia concediul paternal și doar 3% dintre angajații cu copii mici au optat să aibă o slujbă cu jumătate de normă.
În majoritatea cazurilor și în majoritatea țărilor, atunci când există probleme cu copilul, mama este cea care își adaptează programul de lucru pentru a avea grijă de nevoile acestuia, nu tatăl. Asta a început să se schimbe, dar tot pe umerii mamelor a rămas responsabilitatea de a gestiona îngrijirea copiilor.
Cercetările au arătat că, atunci când bărbații au grijă de copiii lor, aceștia desfășoară activități mult mai plăcute, cum ar fi să-i ducă pe cei mici la meciuri de fotbal, în vreme ce mamele tind mai mult să facă curat, să gătească și să aibă grijă de casă. De asemenea, lista de sarcini a bărbaților deseori include lucruri care sunt făcute ocazional, precum schimbarea uleiului de la mașină sau tunsul ierbii. Listele mamelor includ, în mod normal, sarcini care trebuie făcute aproape zilnic.
Într-o lume sănătoasă la cap, așteptările părinților (și în special ale mamelor) ar fi scăzut dacă ar fi trebuit să petreacă 40 de ore sau mai mult la muncă și nu acasă. În schimb, standardele despre ce înseamnă să fii un părinte bun (cel puțin, în interiorul clasei muncitoare) s-au ridicat. Într-un editorial numit „De
ce e toată lumea așa de ocupată?“, redactorii de la The Economist au notat:
„creșterea ratei de angajare a femeilor a părut să coincidă (sau, poate, să
accelereze) cu o creștere similară în ceea ce privește standardele unui părinte bun, mai ales ale unei mame bune“.
Brusc, macaroanele cu brânză direct din cutie nu mai sunt destul de bune. În schimb, trebuie să fie o rețetă de pe Pinterest care folosește ingrediente organice și promite să-i mențină sănătos creierul copilului tău. Râșnește-ți singură cafeaua, folosește plastic fără compuși chimici, supraveghează-le folosirea internetului și creează filmări amuzante cu copiii tăi, ca să le împărtășești pe rețelele de socializare.
