„Nu mi-ar plăcea așa ceva“, a răspuns ea, cu o expresie plină de dezgust.
„Ador să muncesc. Nu pot să stau, așa, degeaba. Munca mă face fericită.“
Apropo, această femeie este una dintre cel mai cu picioarele pe pământ, bucuroase și talentate persoane pe care le cunosc. Și nici nu reprezintă o excepție. Am avut această conversație de multe ori în ultimii câțiva ani, atât cu prieteni, cât și cu străini, și adesea primesc ca răspuns o versiune a lui
„ador să muncesc“.
Întrebarea, pentru mine, nu era dacă oamenilor le place munca lor, ci dacă au nevoie de ea. Aceasta a fost întrebarea de la care am pornit cercetarea, întrebarea pe care am adresat-o la sute de oameni din țară și întrebarea esențială a acestei cărți: este munca necesară?
Mulți nu vor fi de acord cu următoarea mea afirmație, până-n punctul furiei și al revoltei: oamenii nu au nevoie să muncească pentru a fi fericiți. În acest punct al istoriei noastre, această afirmație este aproape subversivă.
Presupunerea că munca este în centrul a ceea ce înseamnă să duci o viață
folositoare stă atât de mult la baza moralității noastre, că se poate simți ca și când aș pune sub semnul întrebării însăși nevoia noastră de oxigen, de hrană
sau de somn.
Dar, pe măsură ce examinam cercetările despre ce știm noi că e bine pentru toți oamenii, ce e necesar pentru toți oamenii, am observat o gaură acolo unde ar fi trebuit să fie munca. Asta m-a făcut să pun niște întrebări clare despre de ce credem, majoritatea dintre noi, că nu putem fi complet umani decât dacă
muncim.
E bine de știut că prin „muncă“ nu mă refer la activitățile în care ne angajăm pentru a ne asigura supraviețuirea: găsirea hranei, a apei sau a adăpostului.
Mă refer la munca pe care o facem pentru a ne asigura orice altceva în afară
de supraviețuire și de contribuția productivă la societate, la lucrurile pe care le facem în schimbul plății.
Timp de generații întregi, ni s-a spus că scopul vieții noastre este munca.
Liderii religioși le-au spus deseori credincioșilor că doar printr-o viață
dedicată muncii câștigi răgazul din viața de apoi, așa că inactivitatea trebuie amânată până după moarte. De fapt, etica muncii din lumea occidentală a fost deseori legată de credință, în special în Statele Unite.
În 1901, episcopul din Massachusetts le spunea enoriașilor: „A căuta și a strânge avere este semnul unui caracter natural, viguros și puternic“. (Era un bun prieten de-ai lui J.P. Morgan… La momentul în care episcopul a rostit aceste cuvinte, Morgan îl ajuta să strângă cinci milioane de dolari pentru biserica sa.)
Timp de secole întregi, credința protestantă a fost una dintre cele care au clamat cel mai viguros virtutea muncii și rușinea perioadelor oricât de scurte de repaus. Această accentuare s-a întipărit atât de mult în psihicul nostru, încât cercetările arată că trauma emoțională provocată de șomaj este chiar cu 40 de procente mai severă printre protestanți.
Profesorul de economie Davide Cantoni a studiat acest fenomen și a ajuns la concluzia că, în vreme ce protestantismul nu te îmbogățește, nu banii par a fi ideea de bază. „Munca devine un obiect în sine“¹⁰¹, concluziona Cantoni.
Această idee a fost confirmată și de alți cercetători. Profesoara de la Universitatea din Pennsylvania Alexandra Michel spune că oamenii muncesc multe ore nu pentru „recompense, pedepse sau obligații“¹⁰², ci pentru că
„mulți se simt pierduți din punct de vedere existențial fără structura muncii în viața lor – chiar și dacă această structură nu este nici proporțional profitabilă, nici sănătoasă din perspectivă fizică sau psihologică“.
Acesta ar putea fi un argument puternic pentru imperativul biologic, cum că
impulsul nostru de a munci mult este înnăscut și depășește alte considerații, care nu sunt legate de recompensa financiară. Este, cu siguranță, o tendință pe care noi, cei din lumea industrializată, le-am transmis-o copiilor noștri. Într-un articol din Washington Post, Rachel Simmons de la Smith College și-a amintit ceva ce i-a spus un student din al doilea an de facultate: „Nu pot să
am timpi morți. Simt că fac ceva greșit dacă nu fac nimic.“¹⁰³ Toate aceste dovezi ne-ar putea face să credem că munca nu este o alegere, ci o nevoie.
Unii chiar au creat un argument convingător, cum că ființele umane nu pot suporta să fie inactive. Christopher Hsee și colegii săi au făcut o serie de studii în care le dădeau oamenilor opțiunea între a face ceva și a nu face nimic și se pare că oamenii se simt mai bine atunci când au ceva de făcut.
Concluzia a mers atât de departe, încât a spus că „inactivitatea este potențial malignă“.¹⁰⁴
Hai să ne gândim puțin la asta, atunci. Este munca necesară pentru fericirea umană? Muncim din greu pentru că, dacă am face opusul, ar fi nesănătos?
Fără dubiu, sunt multe culturi care împărtășesc disprețul față de cei care lenevesc, în vreme ce vecinii lor trudesc. Fabula lui Esop despre greiere și
furnică are scopul de a ne atenționa pe toți că, dacă petrecem prea mult timp distrându-ne, vom muri. Lenea este o calitate neatrăgătoare din perspectiva multora și avem multe denumiri peiorative pentru cei inactivi: trântori, golani, chiulangii, puturoși, buni-de-nimic.
Sunt mulți oameni deștepți care consideră că munca este cea care ne dă un scop în viață pentru că fără ea nu realizăm nimic și nu putem marca istoria.
Fără muncă, am putea muri și ar fi ca și când n-am fi trăit niciodată. Din moment ce evoluția este alimentată de o dorință de a lăsa o moștenire care să
dureze, acest argument poate fi chiar convingător. Elon Musk s-a întrebat odată cum pot oamenii să-și găsească un scop fără un loc de muncă. „O
mulțime de oameni își iau scopul din muncă“¹⁰⁵, avertiza el. „Dacă nu e nevoie de tine, care e scopul? Te simți inutil?“
Se pare că răspunsul la această întrebare s-ar putea să fie da. În Statele Unite, numărul oamenilor care încă mai lucrează după ce au trecut de vârsta pensionării a crescut cu aproape 35% în ultimii ani. Unul din zece baby boom-eri spun că nu plănuiesc să se pensioneze niciodată.
Este de la sine înțeles că există explicații practice pentru această tendință.
Speranța medie de viață a crescut în majoritatea țărilor, iar seniorii au nevoie de mulți bani pentru a se susține în deceniile de pensie. În plus, o recesiune globală de la începutul secolului XXI a erodat economiile a milioane de seniori și i-a forțat pe foarte mulți să se întoarcă la serviciu.
Dar există și motive mai adânci și mai puțin tangibile în spatele acestei decizii a multora de a continua să lucreze. După cum scria Ann Brenoff în HuffPost, „Nu știu cum să mă pensionez. Cu toate că nu m-am gândit niciodată că pensionarea este ceva ce trebuie învățat sau predat, poate că
este… Ce mă voi face (eu) atunci când alarma de la ceas nu va mai suna în fiecare dimineață?“¹⁰⁶
Aceasta este criza existențială cu care se confruntă mulți din generația de după cel de-al Doilea Război Mondial. Ei și-au petrecut toată viața concentrați pe serviciu. Casele lor și chiar identitățile lor sunt legate de ce activitate profesională au avut. Așadar, ce se întâmplă cu identitatea ta atunci când dispare caracteristica sa definitorie? Boom-erii sunt cunoscuți pentru etica lor a muncii și au fost motivați timp de decenii întregi de impulsul de a
