6. Noutate
În vreme ce mulți dintre noi trebuie să muncească un anumit număr de ore pentru a le obține pe primele trei, nici una dintre cele șase nevoi nu necesită
categoric munca.
Există multe exemple de oameni care au fost scutiți de nevoia de a munci și nu sunt cu nimic mai nesănătoși decât noi, restul. Bărbații care nu lucrează nu sunt mai predispuși să abuzeze de alcool sau să divorțeze. Și nici nu riscă mai mult să moară decât colegii lor care au slujbe cu normă întreagă. În fond, Thoreau a murit de tuberculoză nu pentru că a ales să-și petreacă câțiva ani într-o cabană, lângă un iaz liniștit.
Pentru mine, întrebarea nu este dacă munca este necesară sau bună. Pentru majoritatea populației, această întrebare este irelevantă, pentru că e nevoie de un anumit tip de loc de muncă pentru a supraviețui. Adevărata întrebare este dacă putem supraviețui fără muncă, și cu siguranță putem. Mulți dintre noi ne-am descurca numai bine dacă am moșteni mâine 25 de milioane de dolari și dacă ne-am petrece restul vieții uitându-ne la filme și grădinărind.
Dacă majoritatea trebuie să muncească niște ore pentru a supraviețui, atunci întrebarea mai pertinentă este: trebuie să muncim la fel de mult cum o facem?
Datele istorice ne arată că, înainte de Revoluția industrială, zilele noastre de muncă se lungeau sau se micșorau în funcție de dificultatea sarcinii pe care o aveam de îndeplinit, nu în funcție de o măsură arbitrară, precum ceasul.
Istoricii au observat că înainte de epoca producției, viețile noastre alternau
între perioade pe muncă intensă, cum era recoltatul, și perioade de odihnă
prelungită, precum sărbătorirea recoltei.
În mare parte, acest tipar a fost păstrat, chiar și în aceste ultime 200 de ani, pentru acei puțini norocoși care lucrează pentru ei înșiși. Dacă răsfoiești documentele istorice, vei descoperi că unele dintre cele mai productive minți ale secolelor al XIX-lea și XX munceau doar vreo patru ore pe zi. Charles Darwin, Ingmar Bergman, Charles Dickens și prolificul matematician Henri Poincaré lucrau doar într-o mică parte a fiecărei zile.
Se spune că artistul Caravaggio petrecea aproape o lună de fiecare dată când termina o piesă de artă. În timpul în care a lucrat la Doamna Bovary, Gustave Flaubert a petrecut cam cinci ore în fiecare zi scriind, iar restul zilei a citit, s-a plimbat cu membrii familiei sale, a discutat cu mama lui, s-a delectat cu niște ciocolată, a fumat pipă și a făcut băi fierbinți. Romancierul Thomas Mann scria timp de aproape trei ore pe zi.
Gândește-te la cercetările asupra furnicilor care se desfășoară la Georgia Tech. Oamenii de știință de acolo au petrecut multe ore privind furnicile roșii pentru a învăța ceva despre eficiența lor. Până la urmă, ce altă creatură este mai organizată, mai eficientă și mai productivă decât o furnică? Cercetătorii se așteptau să găsească un grup de insecte ocupate, fiecare membru al coloniei săpând și cărând și muncind din greu.
În schimb, ei au descoperit că Esop înțelesese furnica complet greșit atunci când își scrisese fabula despre greier. De fapt, doar un grup mic de furnici din toată colonia făcea toată treaba, în vreme ce celelalte pierdeau vremea și se dădeau din cale. Dacă aglomerai furnicile în tunelul în care lucrau, asta le împiedica progresul. De fapt, permițându-le unor furnici să se concentreze pe săpat, în vreme ce celelalte erau inactive, s-au obținut cele mai bune rezultate, cu cea mai mică cantitate de energie. „Dacă te uiți la energia consumată, lenea este cea mai bună direcție“¹¹³, concluziona Daniel Goldman, profesor al Școlii de Fizică de la Georgia Tech.
Nu spun că trebuie să iei lecții de viață de la furnicile roșii, dar cred că
aceasta este o demonstrație a cât de naturală și de eficientă poate fi inactivitatea. Mai este și un moment bun să ținem seama de cât de dăunătoare este etica muncii noastre câteodată. Nu exagerarea cu munca asiduă este
toxică, ci obsesia noastră pentru ea. Acum, trăim într-o cultură în care nu suntem fericiți doar să fim, ci suntem satisfăcuți doar când facem.
Păstrarea acestui principiu călăuzitor are consecințe neintenționate. Pentru început, ne face mai puțin înțelegători. De exemplu, atunci când protestanții sunt îndemnați să se gândească la locurile lor de muncă, ei experimentează o scădere imediată a empatiei. (Protestanții sunt printre cei care cred cel mai puternic că munca asiduă reprezintă propria recompensă.) Această legătură dintre gândirea despre muncă și empatie ar trebui să fie investigată în continuare, cred eu, pentru că acum, când ne cărăm căsuțele poștale peste tot după noi, ne gândim la muncă tot timpul. Este posibil ca declinul empatiei care a avut loc peste tot în lume să fie provocat, măcar în parte, faptului că telefoanele noastre servesc drept o reamintire constantă a locului nostru de muncă?
Nu avem cum să negăm că munca asiduă a ajutat la construirea națiunilor și a economiei globale. E greu de imaginat Revoluția industrială ca fiind altceva decât un succes economic, dar este greșit să credem că munca este orice altceva decât o unealtă pentru a atinge alte scopuri. Emerson a spus că
„frumusețea este propria scuză de a fi“, dar asta nu se aplică și la muncă.
Munca are nevoie de un motiv.
Au fost câteva companii care au experimentat reducerea numărului orelor de muncă și au avut rezultate incredibile. În 2018, o companie mare de imobiliare din Noua Zeelandă a decis să experimenteze săptămâna mai scurtă
de lucru. Angajații veneau doar patru zile la serviciu, dar erau plătiți pentru cinci. La finalul perioadei de probă, scorurile de leadership crescuseră cu două cifre și la fel se întâmplase și cu angajamentul muncitorilor.
Numărul oamenilor de la firmă care au spus că gestionează bine echilibrul dintre muncă și casă a crescut cu 26%, stresul a scăzut, iar motivația a crescut. Fondatorul companiei, Andrew Barnes, a decis să utilizeze această
politică permanent. El a declarat pentru NZ Herald: „Nu ne concentrăm pe ce trebuie. Ne concentrăm pe zile și, prin urmare, presupunerea este că zilele livrează cantitatea de muncă, dar asta nu e întotdeauna adevărat.“¹¹⁴ Barnes a descoperit că, deși orele lucrate sunt ușor și ieftin de cuantificat, s-ar putea să
nu ofere cea mai bună unitate de măsură pentru evaluarea performanței
angajatului.
Am decis să testez asta pe pielea mea. Oare eu puteam să fac aceeași cantitate de muncă în mai puține ore? Timp de o lună întreagă, am reținut ora la care am început să lucrez în fiecare dimineață. Am luat câte o pauză la fiecare sfert de oră ca să plimb câinele sau să ud plantele și să pun distanță între mine și sarcina pe care trebuia s-o îndeplinesc. Cu toate astea, m-am asigurat că mă
concentrez pe ce am de făcut, așa că mi-am închis telefonul, e-mailul și orice alte ferestre deschise în motorul meu de căutare.
Mi-am dat jos și ceasul și am folosit un post-it ca să acopăr ceasul de pe ecranul computerului, să nu știu cât timp a trecut. Intenția mea a fost să
încetez să mai folosesc măsura arbitrară a numărului de ore pe care le-am petrecut la birou și, în schimb, să devin mai conectată la ceasul meu interior.
Când îmi dădeam seama că mă chinui să mă concentrez și că devin agitată, mă îndepărtam de birou, găseam un ceas și notam ora. După ce au trecut 30 de zile, am făcut totalul orelor mele de lucru. În majoritatea zilelor, muncisem patru ore și zece minute concentrate. Cea mai lungă „ședință“ de lucru a fost de aproape șase ore, iar cea mai scurtă, de două și jumătate. În general, am nevoie de nu mai puțin de o zi întreagă de lucru în fiecare săptămână, uneori chiar de două, în care să nu muncesc deloc și să-mi ignor e-mailul. Când nu aveam parte de acest timp de odihnă, mă chinuiam să mă
concentrez și mi-era mult mai ușor să fiu distrasă.
Eșantionul meu am fost doar eu, dar este un experiment util de făcut în propria viață. Eu mi-am dovedit că nu am nevoie de 40, până la 60 de ore pe săptămână de muncă focusată. De fapt, în ciuda unei reduceri drastice a numărului de ore, am fost mai productivă la finalul celor 30 de zile. În medie, scriu aproape 1 000 de cuvinte pe zi, răspund la 54 de e-mailuri și mesaje și citesc aproximativ 400 de pagini de cercetări. În perioada în care nu mă uitam la ceas, ci doar mă concentram pe sarcinile pe care le aveam de făcut până când nu mă mai puteam concentra, scriam un incredibil număr de 1 600 de cuvinte pe zi și citeam aproape 550 de pagini. Numărul de e-mailuri a rămas cam același.
Desigur, unele industrii nu văd aceleași beneficii în urma orelor mai puține de lucru. Un start-up micuț, numit Treehouse, a experimentat, în 2015,
săptămâna de lucru de 32 de ore, iar până anul următor și-a abandonat politica. De fapt, până la finalul anului 2016, mulți angajați lucrau 60 de ore pe săptămână. Este imposibil de știut, fără alte cercetări, de ce orele mai puține funcționează în unele companii, iar în altele nu, dar majoritatea relatărilor pe care le-am descoperit arată că rezultatele reducerii orelor de lucru sunt fără pierderi în productivitate și cu câștiguri în ceea ce privește sănătatea emoțională și fizică a angajaților.
Ideea principală este că munca nu e întotdeauna bună și sănătoasă. Potrivit datelor obținute de Națiunile Unite, munca omoară anual de două ori mai mulți oameni decât războiul și decât drogurile și alcoolul împreună.
Prin urmare, dacă vedem beneficii în sănătate de la muncă, ar putea să fie din cauza dogmelor care ne-au fost inoculate în minte pentru a ne face să ne fie rușine dacă suntem inactivi. Ne simțim mai bine când muncim pentru că
societatea ne spune că ar trebui să ne simțim prost dacă nu o facem.
E ca și când ți s-ar fi spus ani de zile că pop-cornul este sănătos și că oamenii integri mănâncă o grămadă, așa că mănânci numai popcorn și te îmbolnăvești. Ni s-a spus că trebuie să muncim ca să trăim, că munca nu e greșită niciodată, așa că facem supradoză.
