evolua constant. Ce se întâmplă atunci când impulsul acesta este brusc oprit?
Cu siguranță se întâmplă că devine dificil de răspuns la una dintre cele mai comune întrebări din Statele Unite: „Cu ce te ocupi?“ Această întrebare este considerată nepoliticoasă în multe alte țări, dar deseori este primul lucru pe care vor să-l știe americanii despre ceilalți, în special pentru că, dacă-i știi profesia cuiva, este mult mai ușor să-l clasifici și să-l clasezi.¹⁰⁷
N-ar trebui să fie o surpriză că această conexiune dintre angajare și identitate poate fi urmărită până spre finele epocii industriale. Înainte de acea perioadă, era mai probabil ca oamenii să întrebe despre familia unei persoane, nu despre locul său de muncă.
Dacă ți s-a spus timp de mai bine de jumătate de secol că munca este patriotică, că este cea care separă o persoană bună de una demnă de dispreț și că munca face parte din datoriile pe care trebuie să le plătești pentru a ți se oferi intrarea în rai, ce se poate întâmpla atunci când munca încetează, dar viața continuă?
Nu doar seniorii simt stresul locului de muncă și cu siguranță nu sunt singurii care se simt inconfortabil față de șomaj. Mulți oameni tânjesc după muncă și se simt nelalocul lor în absența ei, chiar și când vine vorba despre vacanțe.
Toate acestea ar putea fi considerate dovezi ale faptului că munca este o nevoie umană inerentă.
Mai există încă o explicație rezonabilă pentru munca asiduă: progresul o cere.
N-am avea nici o realizare importantă în domeniul științific sau al artei, desigur, dacă nu ar fi investit unii cele 10 000 de ore recomandate de Malcolm Gladwell pentru a atinge măiestria. Gândește-te doar la truda implicată în construirea cetății Machu Picchu, de exemplu, sau a Marelui Zid Chinezesc, la orele pe care Marie Curie le-a petrecut în laboratorul său sau la deceniile în care Beethoven a fost sclavul pianului.
Munca asiduă, din această perspectivă, este bună pentru că este singurul mod prin care-ți poți îmbunătăți viața ta și a celor din jurul tău. „Munca asiduă
este singura cale de a progresa“, ne sfătuia economistul de la Harvard Richard Freeman. „Sunt atâtea lucruri de produs și de îmbunătățit, încât nu ar trebui să petrecem mai mult de un moment trăind ca și când am fi în Eden.
Nepoți, dați-i înainte!“¹⁰⁸
Este adevărat că, dacă ai o treabă importantă de făcut, asta poate să ducă la o îmbunătățire a stării de spirit. De fapt, o analiză a 485 de studii diferite a demonstrat în mod concludent că oamenii cărora le place ceea ce fac e mai probabil să fie mai sănătoși fizic și mental. De asemenea, e mai puțin probabil să sufere de anxietate și de depresie decât cei care sunt șomeri sau nu le place ceea ce muncesc. Cercetări conduse de Marea Britanie au arătat că
daunele provocate de lipsa unei slujbe depășesc stresul de la locul de muncă.¹⁰⁹ Într-un alt studiu, sociologul Sarah Damaske a condus un proiect de cercetare cu intenția de a determina dacă oamenii care lucrează sunt mai puțini stresați la muncă decât acasă. Se pare că oamenii sunt mai relaxați la serviciu. Damaske a explicat într-un interviu că nici măcar cele mai urgente probleme de la muncă nu sunt la fel de stresante precum o criză din familie.¹¹⁰
Pierderea unui termen-limită, de exemplu, nu are aceleași efecte profunde ca pierderea cuiva drag.
Mai mult decât atât, spune Damaske, la muncă avem întotdeauna o posibilitate de evadare pe care acasă nu prea o avem. „Tot știi că poți să
demisionezi, poți să-ți cauți altceva, poți pleca – îți poți părăsi șeful și poți lăsa zilele proaste în spate“, spune Damaske. Majoritatea oamenilor nu își părăsesc familiile pentru că membrii au devenit enervanți și nici nu-și caută o altă familie când cea veche le provoacă anxietate. De obicei, ești legat de familie în moduri în care nu ești legat de muncă.
Toate aceste argumente sunt atrăgătoare, dar, într-un final, sunt neconvingătoare. Atunci când apără ideea că munca este necesară pentru fericirea umană, unii ar putea să te îndrume spre cercetări care-ți arată că
oamenii trăiesc mai mult dacă au un sentiment al scopului. Eu găsesc acest argument irelevant, din moment ce scopul cuiva nu trebuie să fie legat de locul său de muncă.
Părinții casnici, de exemplu, pot avea un sentiment extrem de puternic al scopului. Vincent van Gogh a fost, practic, șomer. A vândut o singură pictură
în timpul vieții sale, și totuși, lipsa succesului financiar nu i-a slăbit niciodată
sentimentul scopului sau dedicarea față de arta sa.
Mai mult, știm că pentru fiecare an pe care-l lucrează o persoană, riscul
acesteia de a suferi de demență scade cu trei procente.¹¹¹
Șomajul poate avea și el efecte severe asupra psihicului unei persoane, iar asta nu doar din cauza grijilor față de bani (deși acestea sunt semnificative pentru majoritatea oamenilor). Chiar și-atunci când controlezi dezavantajele, pierderea unei slujbe poate fi dăunătoare psihologic. Mulți oameni din lumea industrializată obțin stimă de sine din locurile de muncă pe care le au.
Slujbele conferă statut. Poate fi devastator să te simți nedorit și inutil.
Dar înseamnă toate astea că munca este o nevoie umană fundamentală?¹¹²
Avem nevoie de muncă productivă pentru a rămâne sănătoși și viabili? Dacă
ne-ar fi oferite hrană, apă, adăpost și îmbrăcăminte, am mai avea nevoie să
muncim pentru a prospera?
Răspunsul meu este nu. Sunt de părere că beneficiile oferite de o carieră
importantă pot proveni din valoarea și accentul puse pe muncă de către cultura noastră, nefiind lucruri care vin de la sine. Eu consider că e stresant să
nu ai un loc de muncă pentru că mulți dintre noi supraviețuim de la un salariu la altul și pentru că ne pierdem statutul printre prieteni și în familia noastră
atunci când nu avem o titulatură.
În adâncul sufletului, cred însă că munca este un instrument care poate fi folosit pentru a îndeplini alte nevoi, dar nu este o necesitate în sine.
Gândește-te la această listă actualizată a nevoilor umane, postulată de neurobiologul Nicole Gravagna:
1. Mâncare
2. Apă
3. Adăpost
4. Somn
5. Conexiune umană
