satisfăcuți.
Imaginează-ți că ai câștigat, în sfârșit, un milion de dolari. Intervine euforia, nu-i așa? Greșit. Mintea ta se va ajusta mereu și te va trimite înapoi în punctul de plecare a fericirii tale. După cum explică chiar dr. Alex Lickerman, autor al volumului The Undefeated Mind: On the Science of Constructing an Indestructible Self: „Nivelul nostru de fericire se poate modifica tranzitoriu, ca răspuns la evenimentele vieții, dar apoi se întoarce, aproape întotdeauna, la nivelul său de bază, pe măsură ce ne obișnuim cu acele evenimente și cu consecințele lor de-a lungul timpului“.¹
Aceasta ne face vulnerabili față de cei care ne promit mai multă fericire și o viață mai bună cu ajutorul produsului, al sistemului sau al programului lor.
Tânjim după bucurie și satisfacție. Indiferent ce obținem, indiferent câte ore în plus lucrăm, rămânem nesatisfăcuți. Cum a scris și economistul secolului al XIX-lea, Henry George, omul este „singurul animal ale cărui dorințe cresc pe măsură ce este hrănit; singurul animal care nu este niciodată satisfăcut“.²
În ultimii 500 de ani, am tot căutat soluții exterioare pentru problemele noastre interioare. Am fost deziluzionați de forțele economiei și ale religiei să
credem că scopul vieții este munca asiduă. Așa că, de fiecare dată când ne simțim goliți, nesatisfăcuți sau neîmpliniți, muncim și depunem mai mult efort. Această tendință poate fi urmărită până în vremea celor 95 teze ale lui Martin Luther, a lui Cristofor Columb și a Epocii Marilor Descoperiri. La Luther, lenea era un păcat, iar la Columb și la Epoca Marilor Descoperiri, ochii lumii dezvoltate s-au îndreptat către locuri noi și necunoscute și către noutate ca scop final.
Aceste obsesii au devenit extrem de răspândite în timpul epocii industriale și s-au împământenit progresiv în cele două secole ce au trecut de atunci.
Perioadele noastre temporale nu mai sunt denumite după dezvoltarea umană, precum Renașterea sau Iluminismul. Acum suntem în era avioanelor cu reacție, în epoca tehnologiei, în epoca nucleară și în plină revoluție digitală.
Ne măsurăm anii în funcție de produsele muncii noastre, nu de dezvoltarea personală.
Într-un final, soluția nu va fi digitală. Va fi la fel de analogică precum corpul uman. Tehnologia poate face atât de multe lucruri pentru noi – ne poate prelungi viața, ne poate ține în siguranță și ne poate extinde opțiunile de divertisment – dar nu ne poate face cu adevărat fericiți. Cheia către bunăstare este umanitatea împărtășită, chiar dacă ne îndreptăm din ce în ce mai mult către separare.
Pare că nu ne încredem în instinctele noastre omenești. Când suntem puși în fața unei probleme dificile, căutăm tehnologia potrivită, instrumentul potrivit și sistemul potrivit care va rezolva problema: cafea „antiglonț“ (care ajută la pierderea în greutate și la îmbunătățirea performanțelor intelectuale), exerciții fizice epuizante, diete paleo, jurnale care țin socoteala scopurilor pe care le avem, aplicații de productivitate. Credem că strategiile noastre atent proiectate și dispozitivele ne vor face să ne simțim mai bine. Scopul meu este să disipez această iluzie și să te ajut să vezi că nu ne simțim mai bine, dimpotrivă, în multe cazuri ne simțim chiar mai rău.
Știu că ne gândim că nu avem de ales în această privință, că am munci mai puțin dacă am putea, dar acest lucru nu este în totalitate adevărat. Aici, în State, stăm foarte prost la capitolul timp liber. Am ales să nu ne luăm 705
milioane de zile de concediu în 2017, iar mai mult de 200 de milioane dintre acestea s-au pierdut definitiv, pentru că nu au putut fi reportate în anul
următor.³ Aceasta înseamnă că angajații americani au donat aproape 62 de miliarde de dolari angajatorilor într-un singur an. Numărul zilelor de concediu pe care le folosim a scăzut în ultimele trei decenii, cu toate că cei care își folosesc tot timpul liber pe care îl au raportează că sunt cu 20% mai fericiți în relațiile pe care le au și cu 56% mai fericiți în general.
Cel puțin începând cu secolul al XIX-lea, am învățat acest comportament de la generațiile trecute, apoi am dus lecția mai departe următoarelor generații. Îi înzestrăm pe copiii noștri cu mentalitatea noastră și îi băgăm și pe ei în cult.
Când sunt întrebați, majoritatea părinților spun că își doresc pentru copiii lor doar ca aceștia să fie fericiți. Și totuși, cercetările arată că ceea ce-și doresc, cu adevărat, majoritatea părinților este un scor mai mare la testele standardizate, pentru că ei cred că succesul din școală îi va face fericiți pe copiii lor.⁴
Hai să respirăm un pic. Imaginează-ți doar că știm tot ce trebuie despre natura esențială a umanității. La nivel superficial, suntem niște maimuțe vorbitoare care stau în poziție de drepți. În funcție de unde locuim, arătăm diferit, vorbim diferit și prețuim lucruri complet diferite, dar există, cumva, o natură
umană reală care sparge barierele continentelor și ale culturilor? Există
calități pe care le împărtășim încă de la naștere, indiferent de naționalitate, credință sau venituri? Cât anume din comportamentul nostru este controlat de biologie și cât de circumstanțele individuale și de mediu? Acesta este un subiect vechi de dezbateri aprige printre oamenii de știință.
Totuși, sunt unele lucruri pe care toți oamenii pot învăța să le facă, fără prea mult antrenament: joaca, gândirea, conectarea socială, reacția emoțională, gândirea despre noi înșine. Poate că le luăm de-a gata, din moment ce nu prea investim multă energie în aceste activități. Poate că, datorită faptului că sunt înnăscute, am considerat capacitatea de a ne integra într-o societate ca fiind un dar de la viață. Așadar, în ultimul deceniu am descoperit lucruri „mai bune“ de făcut cu timpul nostru.
Puține dintre activitățile noastre zilnice sunt îndreptate spre a ne ajuta să
devenim mai jucăuși în mod natural sau mai preocupați de cei din jur ori, Doamne ferește, mai sociabili. Rețelele noastre de socializare nu înlocuiesc conexiunile intime pe care le-am făcut timp de 200 000 de ani, iar programele noastre de la serviciu nu ne permit să ne jucăm.
În principal, munca ne ține departe de fericire și de bunăstare. Am pierdut echilibrul dintre dorința de a ne îmbunătăți starea și recunoștința față de lucrurile pe care le avem deja. Am pierdut legătura cu lucrurile care ne îmbogățesc cu adevărat viața și care ne fac să ne simțim mulțumiți. În ultimii zece ani, am cheltuit miliarde de dolari ca să înlocuim lucrurile pe care oricum noi, ca oameni, le făceam deja destul de bine.
În acest moment, tendința toxică a mers prea departe. Ceea ce a început acum câteva sute de ani ne-a acaparat viața atât la serviciu, cât și acasă. Săpăm din ce în ce mai mult într-o groapă care ne va înghiți, până la urmă, dacă nu ne oprim la timp. Mizele n-ar putea fi mai ridicate. Vorbim despre pierderea propriei umanități.
Potrivit numeroaselor chestionare, izolarea socială s-a dublat în rândul adulților, din anul 1990, și ea este mortală. Regatul Unit a creat în 2017 o nouă instituție guvernamentală: Ministerul Singurătății. Ratele de suicid printre adolescenții din America erau în scădere de ani buni, dar începând cu anul 2010 au început să crească dramatic.⁵ Cum este posibil, într-o lume mai conectată ca niciodată? Într-o epocă în care chiar și cele mai izolate zone din lume pot primi un pachet de la Amazon în doar câteva zile?
Parte din problemă este că am început să eliminăm chiar din manifestările de bază ale umanității noastre pentru că sunt „ineficiente“: plictiseala, discuțiile lungi la telefon, hobby-urile, grătarele cu vecinii, apartenența la cluburi de societate. Zâmbim indulgent la naivitățile din trecut, când oamenii aveau timp de un meci de baschet în spatele casei sau de arătat prietenilor poze din vacanța în Hawaii. Cât de ciudat, ne gândim, că bunicii noștri aveau timp pentru lucruri precum cercuri de cusut sau bowling.
Dar nu cumva strămoșii noștri aveau mai puțin timp decât noi? Până la urmă, avem cuptoare cu microunde, mașini de spălat vase, mașini de tuns iarba, internet! Putem să comandăm aproape orice și să ne fie livrat până la ușă.
Avem aspiratoare robotizate și programe digitale inteligente care ne spun cum va fi vremea și ne setează alarme. Dacă adaugăm tot timpul pe care îl salvăm cu ajutorul inovațiilor tehnologice din ultimii 100 de ani, nu cumva avem ore în plus în care să facem ce dorim?
De ce suntem atât de eficienți și totuși atât de copleșiți? De ce suntem atât de
productivi, în timp ce avem atât de puține de dovedit?
Cred că ne-am construit un drum din ce în ce mai îndepărtat de ceea ce facem cel mai bine și de ceea ce ne face să fim oameni. Și, făcând asta, ne-am făcut viața mai grea și infinit mai tristă. „Pot să stau aplecat toată ziua peste ecranul calculatorului și să mă uit prin e-mailuri, dar să nu fac nimic substanțial“, scrie Dan Pallotta în Harvard Business Review, „spunându-mi în tot acest timp că sunt un ratat, iar când plec de la serviciu, la ora 18:00, să mă simt ca și când aș fi muncit o zi întreagă. Și având în vedere nivelul meu de oboseală
mentală, așa a și fost.“⁶
Mulți dintre noi ne epuizăm în felul acesta, muncind foarte mult pentru lucruri ce ne oferă foarte puțină substanță, dar care par necesare. La scară
mare, soluția acestei probleme este să ne corectăm părerile. În același fel în care cei cu dismorfie corporală nu văd adevărul în oglindă, tot așa sentimentul de a fi fost productiv nu este același lucru cu a produce, cu adevărat, ceva. Adevărul este că munca în exces reduce productivitatea.
Grecii lucrează mai multe ore decât toți ceilalți europeni, potrivit datelor OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică).⁷ Și totuși, ies mereu pe locul 25 din 26 de națiuni la capitolul productivitate.
Poate că unele dintre sistemele pe care le adoptăm sunt nenecesare. În fond, oamenii fac o grămadă de lucruri frumoase fără ajutor sau intervenție. Fără
medicamente sau yoga, ne putem reduce nivelul de stres și ne putem induce sentimente de fericire. Cercetările arată că îți poți schimba starea fie și numai dacă faci o plimbare; nu e nevoie să îți numeri pașii.
Mi-ar plăcea să inspir o nouă atitudine față de relaxare și o nouă apreciere față de trândăvie. Trândăvia, în acest context, nu înseamnă inactivitate, ci înseamnă o activitate neproductivă.⁸ „Relaxarea“, spune Daniel Dustin de la Universitatea din Utah, „se referă la un ritm al vieții neguvernat de ceas.
Tinde să treacă dincolo de noțiunea eficienței economice și a economiei scalelor ale producției în masă etc. Dar relaxarea îmi sugerează mai mult o încetinire și un mod de a profita de tot ceea ce poate oferi viața.“ Ei bine, pentru astfel de relaxare sper că ne vom putea face cu toții timp. Este exact lucrul de care ar trebui să se bucure oamenii și este exact ceea ce avem nevoie pentru a funcționa la cele mai înalte niveluri.
Dar pentru a ne bucura de relaxare, nu trebuie să renunțăm la progres.
