Atunci când auzim pe cineva că explică aceeași opinie cu propria voce, suntem mai înclinați să credem că nu este de acord cu noi pentru că are perspective și experiențe diferite. La un nivel subconștient, facem presupuneri despre umanitatea celeilalte persoane bazându-ne pe metoda pe care o folosesc pentru a comunica. Dacă citim un blog online, tindem să
gândim că autorul este mai puțin uman decât noi. Dacă auzim vocea cuiva, ne ajută să-l recunoaștem ca om și, prin urmare, să îl tratăm într-un mod uman.
Poate că vocea ți se subțiază când ești entuziasmat. Poate că discursul tău este lent atunci când încerci să-ți explici intențiile. Schimbările abia perceptibile de ton, ritm și respirație, scrie în raportul studiului, „servesc drept semnale pentru prezența unei vieți mentale active“. Textul, au concluzionat cercetătorii, nu ne oferă aceleași semnale care să ne indice o minte umană în spatele mesajului. Așa că posibilitatea ca un cititor să-l dezumanizeze pe autor crește vertiginos.
După cât se pare, conexiunea umană reală este puternică în mai multe moduri. De exemplu, știm că negocierile care încep cu o strângere de mână
tind să se încheie cu succes. În mod asemănător, studiile asupra activității cerebrale arată că interacțiunea față în față este mai probabil să activeze acea parte a creierului asociată cu mentalizarea sau imaginarea gândurilor și a emoțiilor altei persoane. Mentalizarea este baza neuronală a empatiei și este abilitatea despre care oamenii de știință cred că este specifică oamenilor.
Într-un experiment controlat cu grijă, cercetătorii au descoperit acest efect atunci când oamenii credeau că ascultă în direct un vorbitor, nu o înregistrare: partea creierului asociată cu imaginarea gândurilor și a nevoilor altora era activată. Traducere: dacă tu crezi că auzi pe cineva că vorbește cu tine, partea din creierul tău asociată cu empatia se activează și ești mai dispus să simți compasiune față de respectiva persoană.
Aceasta este o parte importantă a motivului pentru care folosirea excesivă a e-mailurilor și a mesajelor contribuie la dezumanizare și ură: pur și simplu, avem nevoie să ne auzim vocile unii altora. Dar am descoperit că oamenilor le este foarte greu să accepte asta. La nivel global, am ajuns să credem că e-mailul este mai eficient, mai la îndemână și pur și simplu mai bun decât telefonul. Dependența noastră de e-mail este un simptom al obsesiei față de eficiență și de productivitate. Să-i îndepărtezi pe oameni de e-mailul lor este, uneori, mai dificil decât să iei un os de la un terrier. Așa că permite-mi să-ți explic asta într-un alt mod care ar putea să fie mai convingător: cuplarea neuronală.
În 2011, oamenii de știință de la Universitatea Princeton s-au apucat să învețe cum interacționează creierul uman cu alte creiere umane atunci când comunică. Au pus o elevă să povestească despre fiascoul de la balul de absolvire a liceului, apoi au rugat alți 12 elevi să o asculte.¹²⁴ În timpul în care
aceștia ascultau înregistrarea, i-au legat la o mașinărie RMNf (rezonanță
magnetică funcțională).
Cercetătorii au descoperit că undele cerebrale ale celor 12 oameni care ascultau aceeași poveste începeau să le oglindească pe cele ale povestitorului.
Atunci când ascultătorii erau angajați, activitatea creierului lor era aproape sincronă cu cea a persoanei care vorbea. Pentru mine, ăsta este un rezultat atât de halucinant, încât, dacă n-aș fi știut că s-a întâmplat în realitate, aș fi crezut că e vreun episod din Star Trek.
Acest fenomen se numește cuplare neuronală vorbitor-ascultător sau, mai simplu spus, „contopirea minților“. Undele cerebrale sunt impulsuri electrice în cap. Nu există nici o explicație bună pentru care undele cerebrale ale unei persoane le pot oglindi pe ale altei persoane, dar se întâmplă atunci când ascultăm cu atenție. În unele cazuri, sincronizarea era atât de mare, încât creierul ascultătorului anticipa schimbările din creierul vorbitorului cu o fracțiune de secundă înainte. Asta este incredibil!
Acest gen de legătură empatică nu poate fi duplicată de emoticoane. Primești din sunetul vocii o informație care nu poate fi transmisă într-un simplu e-mail. Poate că e-mailul pare mai eficient și mai simplu pentru că nu trebuie să
ai de-a face cu cealaltă persoană atunci când îl scrii, dar eficiența este mai mult o iluzie.
Mi-am dat seama că tendința mea de a înlocui vocea cu textul mi-ar putea provoca parte din stresul și frustrarea pe care le-am simțit. Acesta este un prim exemplu al felului în care înțelegerea naturii noastre esențiale poate sugera sfaturi practice și tangibile: oamenii comunică cel mai bine prin voce, așa că mai taie din e-mailuri și din mesaje și așa îți vei reduce stresul.
Comunicarea noastră este vehiculul prin care ne formăm comunitățile și colaborăm la sarcini complicate, chiar dacă cineva nu aude bine. Prin urmare, acest subiect ne duce direct la o altă calitate umană esențială, una comună
tuturor membrilor speciei noastre: nevoia de a aparține.
Dacă ai fi îngrijitor la zoo și ai avea sarcina de-a proiecta țarcul perfect pentru animalele tale oameni, sunt șanse mari să nu îi forțezi niciodată să trăiască
singuri. Suntem o specie socială și avem nevoie unii de ceilalți. Primatologul
Frans de Waal îmi spunea: „Fără un grup, supraviețuirea este dificilă, motiv pentru care apartenența la un grup este o prioritate foarte importantă pentru toate animalele. Vor face orice să se adapteze la grup și să nu fie ostracizate, ceea ce e la fel de rău ca a fi ucis.“ Pentru creierele noastre animale, izolarea socială echivalează cu un risc crescut de moarte.
Acest impuls de a fi membru al unui grup sau al unui trib trece însă dincolo de o simplă strategie de apărare sau de forță prin număr. Uneori, vom face alegeri care îi avantajează pe alții, chiar și în detrimentul propriei persoane, și împărtășim această tendință, tendința de a fi generoși, cu rudele noastre animale cele mai apropiate. Într-un experiment, cercetătorii au învățat maimuțele să tragă de un lanț ca să primească mâncare.¹²⁵ Apoi au schimbat configurația în așa fel încât, atunci când o maimuță trăgea de lanț, mașinăria îi dădea niște mâncare, dar îi dădea și un șoc electric unei alte maimuțe.
Majoritatea maimuțelor s-au oprit din a mai trage de lanț. Unele s-au înfometat mai multe zile, doar ca să nu rănească maimuța din cușca alăturată.
Cercetătorii au descoperit că instinctul devenea mai puternic atunci când maimuțele împărțiseră, la un moment dat, o cușcă. Dacă nu se cunoșteau între ele, erau de trei ori mai puțin dispuse să renunțe la mâncare pentru a-l proteja pe celălalt. Exista o înclinație naturală de a-și proteja vecinul, înclinație care devenea mai puternică pe măsură ce ele se apropiau. Împărtășim aceste tendințe protectoare cu verișoarele noastre primate.
Oamenii formează în mod natural grupuri și comunități, apoi plasează nevoia comunității deasupra tuturor. Într-un raport din 1995, psihologii Roy Baumeister și Mark Leary afirmau că Freud greșise: sexul nu este cea mai puternică nevoie după supraviețuire. „Nevoile de apartenență nu apar până
când hrana, siguranța și alte nevoi de bază nu au fost satisfăcute“, scriau ei.
„Dar au prioritate față de stima de sine și autoactualizarea.“
Pentru ca apartenența să fie considerată o nevoie fundamentală, persoana ar trebui să sufere un soi de boală dacă acea nevoie nu este satisfăcută. În acest caz, se aplică. Lipsa apartenenței și izolarea socială sunt destul de devastatoare pentru mintea și corpul uman. Cercetările au arătat că dacă ai o viață socială activă, ai un risc mai mic să suferi de cancer sau de infarct.
Oamenii care aparțin unei comunități trăiesc mai mult, experimentează mai puțin stres și sunt mai predispuși să spună că viața lor are sens.
Singurătatea poate duce la boală și chiar la moarte și, după cât se pare, impactul negativ ale izolării sociale se leagă de nevoia noastră de a aparține.
Nevoia este primordială. Nu doar că poate avea efecte dezastruoase dacă nu este îndeplinită, dar există multe beneficii atunci când este îndeplinită. Hai să
ne gândim la un experiment realizat în 2005.
42 de cupluri căsătorite, cu vârste cuprinse între 22 și 77 de ani, au acceptat să li se provoace bășici pe brațe.¹²⁶ (Știu. Și eu sunt surprinsă de ceea ce sunt dispuși să facă unii oameni pentru progresul cunoașterii științifice.) După cât se pare, cuplurilor care au admis că există probleme în căsnicie le-a luat de două ori mai mult să se vindece decât celor cu parteneri încurajatori. Cu alte cuvinte, dacă ești într-o căsnicie sau într-un parteneriat sănătos, te vindeci mai repede.
Acest fenomen a fost notat în multe studii din întreaga lume. Contactul social (dacă nu e ostil) poate reduce durerea și întări sistemul imunitar. Chirurgul și autorul Atul Gawande spune: „Fără o interacțiune socială susținută, creierul uman poate deveni la fel de depreciat ca unul care a suferit o rană
traumatică“.¹²⁷ Asta mie îmi sună a nevoie fundamentală.
Apartenența la un grup social ne-a ajutat specia aproape încă de la apariția primului Homo sapiens pe planetă. Nu doar că ne păstrează mai în siguranță
și ne permite să colaborăm pentru a învinge animalele mult mai mari, precum bivolii sau leii, dar pare și că ne-a făcut să fim mai deștepți. Există multe dovezi că rigorile relațiilor cu ceilalți (poate fi dificil să te descurci cu oamenii, nu-i așa?) ne-au forțat creierul să se dezvolte. Maimuțele care aparțin unor comunități mai numeroase, spre exemplu, au creierul mai mare decât al celor care sunt mai izolate.
Nevoia de apartenență poate să fi fost la bază, acum multe milioane de ani, o metodă eficientă de a proteja o specie care era inferioară din punct de vedere fizic multor specii de animale, dar și rudelor sale oameni, precum neandertalienii. De atunci, această nevoie ne-a schimbat fundamental creierul și corpul, astfel că acum nu putem prospera dacă nu devenim membri unui grup social sănătos.
Asta nu înseamnă că trebuie să ne plăcem unii pe alții tot timpul ca să fim sănătoși. Competiția și certurile sunt naturale în grupurile sociale. Există,
desigur, o limită. Poate fi dăunător dacă merge prea departe competiția sau dacă cearta devine agresivă. Ostilitatea este cea care determină diferența dintre sănătos sau nu, așa că o interacțiune care este copleșitor de furioasă sau agresivă probabil că nu-ți face bine.
