adormi.
Mergea.
Vântul rece îi flutura hainele. Fulgii de zăpadă erau doar un pic mai mari decât o pulbere cristalină care plutea în bătaia vântului.
Se vedeau nişte copaci desfrunziţi. De ambele părţi se aflau coline înalte. Era spre sfârşitul după-amiezii unei zile de iarnă.
Cerul şi zăpada atinseseră aceeaşi nuanţă profundă de purpuriu. Undeva, în faţa sa – în lumina aceea era greu să
apreciezi distanţele –, pâlpâi flacăra unui foc de tabără, galbenă şi portocalie.
Un lup cenuşiu alerga prin zăpadă în faţa lui.
Shadow se opri. Lupul se opri şi el, se întoarse şi aşteptă.
Unul dintre ochii lui scânteie verde-gălbui. Shadow ridică din 119 Cernobog o confundă pe Media cu Medeea, eroină a mitologiei greceşti.
umeri şi merse către flacără, iar lupul o luă înaintea lui.
Focul ardea în mijlocul unei dumbrăvi. Probabil că acolo erau vreo sută de copaci, plantaţi pe două şiruri. Din copaci atârna ceva. Iar la capătul şirurilor de arbori se vedea o clădire care arăta cam ca o barcă răsturnată. Clădirea era făcută din lemn şi fusese umplută cu făpturi din lemn şi cu figuri din lemn – dragoni, grifoni, troli şi mistreţi –, iar toate dansau în lumina pâlpâitoare a focului.
Rugul ardea atât de puternic, încât Shadow nu se putea apropia de el. Lupul alergă în spatele focului care trosnea.
De acolo se întoarse însă un bărbat, sprijinindu-se într-un baston lung.
— Eşti în Uppsala, în Suedia, zise bărbatul, cu o voce gravă, ce-i era familiară. Cu o mie de ani în urmă.
— Eşti Wednesday? întrebă Shadow.
Bărbatul continuă să vorbească, de parcă Shadow n-ar fi fost acolo:
— La început în fiecare an, apoi, după un timp, când începuse deja sfârşitul, la fiecare nouă ani oamenii aduceau sacrificii aici. Un sacrificiu de câte nouă fiinţe. În fiecare zi, timp de nouă zile, oamenii spânzurau nouă animale de copacii din crâng. Unul dintre animale era întotdeauna un om.
După aceea bărbatul se îndepărtă de foc, îndreptându-se către copaci, iar Shadow îl urmă. Când se apropie de arbori, lucrurile care atârnau se văzură mai bine: picioare şi ochi, limbi şi capete. Shadow clătină din cap: dacă vedeai un taur spânzurat de gât, într-un copac, era un lucru teribil de trist, dar, în acelaşi timp, suficient de suprarealist ca să fie caraghios. Shadow trecu pe lângă un cerb spânzurat, pe lângă
un câine-lup, pe lângă un urs cafeniu şi pe lângă un cal murg cu coamă albă, ceva mai mare decât un ponei. Câinele era încă în viaţă, se zbătea la fiecare câteva secunde şi scotea un scâncet firav în timp ce atârna de funie.
Bărbatul pe care-l urma îşi luă bastonul cel lung – Shadow îşi dădu seama că, de fapt, era o lance – şi izbi câinele în abdomen, cu o mişcare de despicare, ca şi cum ar fi folosit un cuţit. Măruntaiele aburinde căzură în zăpadă.
— Închin această moarte lui Odin, zise bărbatul,
ceremonios. E doar un gest, îi spuse apoi lui Shadow, întorcându-se către el. Dar gesturile înseamnă totul. Moartea unui câine simbolizează moartea tuturor câinilor. Mi-au dat nouă oameni, dar ei reprezintă toţi oamenii, tot sângele, toată
puterea. N-a fost suficient, într-o zi, sângele a încetat sa curgă.
Credinţa fără sânge ne-a dus doar până aici. Trebuie să curgă
sânge.
— Te-am văzut murind, zise Shadow.
— În treaba asta cu zeii, zise silueta – iar Shadow fu convins că era Wednesday, pentru că nimeni altcineva n-ar fi putut avea o bucurie atât de cinică –, nu contează moartea. Ci oportunitatea de a reînvia. Iar când sângele curge…
Şi bărbatul făcu un gest către animalele şi către oamenii care atârnau de copaci.
Shadow nu se decidea dacă oamenii morţi pe lângă care trecuseră erau mai îngrozitori decât animalele pentru că
oamenii ştiuseră ce soartă îi aştepta. În jurul oamenilor plutea un miros puternic de băutură, ceea ce sugera că aceştia primiseră permisiunea să se anestezieze în drum spre spânzurătoare, în timp ce animalele fuseseră linşate pur şi simplu, fuseseră spânzurate în timp ce mai erau încă vii şi îngrozite. Figurile oamenilor păreau tinere, niciunul dintre ei nu avea mai mult de douăzeci de ani.
— Cine sunt eu? întrebă Shadow.
— Tu? întrebă bărbatul. Tu eşti o oportunitate. Tu faci parte dintr-o tradiţie măreaţă. Deşi amândoi ne-am implicat suficient în povestea asta ca să murim pentru ea.
— Cine eşti tu? întrebă Shadow.
— Cea mai grea parte e să supravieţuieşti, zise bărbatul.
Rugul – iar Shadow îşi dădu seama cu oroare că în foc ardeau oase, coaste şi cranii care trosneau şi săreau în flăcări, aruncând scântei colorate în noapte, scântei verzi, galbene, albastre – ardea cu flăcări fierbinţi.
— Trei zile în copac, trei zile în lumea subterană, trei zile ca să-mi găsesc drumul înapoi.
Flăcările se înălţau prea strălucitoare pentru ca Shadow să
le poată privi. Se uită în bezna de sub copaci.
Un ciocănit în uşă, în timp ce pe fereastră intra acum lumina lunii. Shadow se trezi.
— Cina e servită, anunţă vocea Mediei.
