O descoperi pe Laura pe pământ, într-o peşteră laterală, lângă o dioramă cu gnomi ce tocmai îşi luau rămas-bun de la Albă-ca-Zăpada. Pământul de sub ea era plin de sânge.

Laura zăcea într-o parte, probabil aşa cum o aruncase Loki după ce scosese lancea din ei doi.

Laura ţinea o mână la piept. Arăta îngrozitor de slabă.

Părea moartă, dar Shadow se obişnuise deja cu asta.

Shadow se ghemui lângă ea şi-i atinse obrazul cu mâna, apoi îi rosti numele. Laura deschise ochii, apoi îşi ridică

capul şi se uită la el.

— Salut, căţeluşule, zise ea, cu glas subţire.

— Bună, Laura. Ce s-a întâmplat aici?

— Nimic. Lucruri fără importanţă. Au învins?

— Am oprit bătălia pe care încercaseră s-o pornească.

— Căţeluşul meu deştept! Individul ăla, domnul World, a zis că o să-ţi înfigă un băţ în ochi. Tipul ăla nu mi-a plăcut niciun pic.

— E mort. Tu l-ai ucis, scumpo.

— Foarte bine.

Apoi Laura închise ochii. Shadow o prinse de mână, iar aceasta era rece. După un timp, Laura deschise din nou ochii.

— Ai aflat cum să mă aduci înapoi dintre morţi? întrebă

ea.

— Cred că da. Oricum, ştiu o cale.

— Foarte bine, zise ea, strângându-i mâna cu mâna ei cea rece. Şi soluţia opusă? Ce ştii despre ea?

— Soluţia opusă?

— Da, şopti Laura. Cred că asta merit.

— Nu vreau să fac aşa ceva.

Laura nu zise nimic. Aştepta, pur şi simplu.

— Bine, zise Shadow.

Apoi îşi luă mâna din mâna ei şi o puse pe gâtul ei.

— Aşa soţ mai zic şi eu! exclamă ea, mândră de el.

— Te iubesc, copilaşule, zise Shadow.

— Te iubesc, căţeluşule, şopti ea.

Bărbatul strânse mâna în jurul monedei de aur care atârna de gâtul ei, apoi trase puternic de lanţ, care se rupse.

După aceea ţinu moneda de aur între arătător şi degetul mare, suflă în ea şi deschise palma goală.

Moneda dispăruse.

Ochii Laurei rămăseseră deschişi, dar nu se mai mişcau.

Shadow se aplecă, o sărută cu blândeţe pe obrajii reci, dar ea nu-i răspunse. Iar el nu se aştepta la vreun răspuns.

După aceea, Shadow se ridică şi ieşi din peşteră, ca să

privească în noapte.

Furtuna se potolise. Aerul era proaspăt, curat, nou.

Shadow nu avea nici cea mai mică îndoială: a doua zi avea să fie o zi teribil de frumoasă.

PARTEA A PATRA

Epilog. Ceva ce morţii păstrează CAPITOLUL NOUĂSPREZECE

Cel mai bine descrii un basm spunând basmul.

Vedeţi? Modul în care cineva descrie o poveste, sieşi sau lumii, constă în spunerea poveştii. E un fel de echilibristică şi e un vis. Cu cât harta este mai corectă, cu atât seamănă mai mult cu teritoriul. Cea mai corectă hartă este chiar teritoriul, iar aceasta va fi o hartă foarte corectă şi foarte inutilă. Basmul este o hartă care-i chiar teritoriul. Trebuie să ţineţi minte asta.

DIN NOTIŢELE DOMNULUI IBIS

Erau amândoi în autobuzul Volkswagen şi se îndreptau către Florida, pe Autostrada 1-75. Conduceau din zori. Sau, mai bine zis, Shadow conducea, iar domnul Nancy stătea pe scaunul din dreapta sa şi, din când în când, cu o expresie îndurerată pe faţă, se oferea să şofeze. Iar Shadow îl refuza de fiecare dată.

— Eşti fericit? îl întrebă deodată domnul Nancy.

Se tot uitase la Shadow de câteva ore. De fiecare dată când Shadow privise spre dreapta sa, îl văzuse pe domnul Nancy zgâindu-se la el cu ochii săi căprui.

— Nu chiar, îi răspunse Shadow. Dar nu-s încă mort.

— Cum?

— „Să nu spui despre nimeni că e fericit până nu a murit.”

Herodot.

Domnul Nancy ridică o sprânceană căruntă, apoi zise:

— Eu nu-s mort şi tocmai de aceea sunt fericit ca un puşti tâmpit.