— Luptăm ca să supravieţuim, răcni un minotaur dintr-o parte a arenei.

— Luptăm pentru existenţa noastră, ţipă o gură dintr-un stâlp de fum sclipitor, din cealaltă parte a arenei.

— Asta-i un pământ rău pentru zei, zise Shadow.

Ca început de discurs, nu se compara cu „Prieteni, romani, cetăţeni”139, dar mergea.

— Probabil că aţi aflat cu toţii acest lucru, fiecare în felul său. Vechii zei sunt ignoraţi. Zeii cei noi sunt uitaţi imediat şi-s părăsiţi în favoarea ultimilor sosiţi. Sau sunteţi uitaţi, sau sunteţi îngroziţi că s-ar putea să ajungeţi demodaţi, sau aţi obosit să existaţi conform capriciilor oamenilor.

De data asta, bombănelile fură mai puţine. Shadow spusese ceva cu care toţi erau de acord. Acum, pentru că-l ascultau, putea să le spună povestea.

— A fost odată un zeu care a venit dintr-o ţară îndepărtată

şi a cărui putere şi influenţă scădeau pe măsură ce se reducea credinţa în el. Era un zeu care-şi trăgea puterea din sacrificii, din moarte şi mai ales din război. Moartea celor care cădeau în război îi era închinată, iar bătăliile din Lumea Veche îi dăduseră putere şi consistenţă. Dar acum îmbătrânise. Îşi câştiga existenţa ţinându-se de escrocherii, împreună cu un alt zeu din panteonul său, un zeu al haosului şi înşelăciunii. Împreună îi amăgeau pe cei uşor de 139 „Prieteni, romani, cetăţeni” – începutul discursului lui Marc Antoniu din piesa Iulius Cezar de William Shakespeare.

amăgit. Împreună jefuiau oamenii de tot ce aveau. Cândva, acum vreo cincizeci sau o sută de ani, cei doi au conceput un plan care să creeze o rezervă de putere din care să se înfrupte amândoi. Un plan ca să ajungă mai puternici decât fuseseră

vreodată. Şi ce putea să producă mai multă putere decât un câmp de luptă acoperit cu zei morţi? Jocul imaginat de cei doi se numea „Hai să-i facem să se lupte între ei”. Nu vedeţi?

Nu contează dacă veţi învinge sau veţi pierde bătălia pentru care v-aţi strâns aici. Victoria sau înfrângerea n-au nicio importanţă pentru cel despre care v-am vorbit. Contează doar să moară suficienţi dintre voi. Fiecare zeu căzut în bătălie îi va da putere, îl va hrăni. Aţi înţeles?

Atunci în arenă se auzi sunetul puternic a izbucnirii unui foc. Shadow se uită către locul din care venea zgomotul. Un bărbat enorm, cu pielea de culoarea mahonului, cu pieptul gol şi cu joben pe cap, cu un trabuc în gură, vorbea cu un glas profund, ca din mormânt.

— Bine, zise Baron Samedi. Dar Odin a murit. În timpul convorbirilor de pace. Jigodiile alea l-au ucis. A murit. Mă

pricep la moarte. Nimeni nu mă poate înşela în privinţa morţii.

— Este evident că a murit cu adevărat, spuse Shadow. Şi-a sacrificat trupul fizic ca să dezlănţuie războiul. După bătălie va fi mai puternic decât a fost vreodată.

— Tu cine eşti? întrebă cineva.

— Eu sunt – am fost – fiul său.

Unul dintre zeii cei noi – Shadow presupuse că era un zeu al drogului, după felul în care zâmbea şi se legăna – zise:

— Dar domnul World a spus…

— Nu există niciun domn World. N-a existat niciodată. A fost doar unul dintre voi care a încercat să se îndoape cu haosul pe care l-a creat.

Iar ei îl crezură. Shadow îşi dădu seama de acest lucru văzându-le durerea ce se oglindea în ochii lor.

Shadow clătină din cap şi zise:

— Ştiţi, eu prefer să fiu om, nu zeu. Noi nu avem nevoie să

creadă cineva în noi. Ne descurcăm singuri.

Şi în locul acela aflat la înălţime se aşternu tăcerea.

Apoi, cu un bubuit îngrozitor, săgeata fulgerului îngheţată

pe cer se strivi de vârful muntelui, iar arena se cufundă în întuneric.

Mulţi dintre cei prezenţi luceau în beznă.

Shadow se întrebă dacă zeii aveau să se certe cu el, dacă

aveau să-l atace, dacă aveau să încerce să-l omoare. Se aştepta la o reacţie, indiferent de felul acestei reacţii.

Îşi dădu însă seama că luminile se îndepărtau. Zeii plecau.

La început doar câţiva, apoi mai mulţi. Iar în cele din urmă

cu sutele.

Un păianjen de mărimea unui câine se împletici greoi către el, pe şapte picioare. Mulţimea sa de ochi lucea slab.

Shadow rămase locului, cu toate că i se făcuse scârbă.

Când păianjenul ajunse aproape, zise cu vocea domnului Nancy:

— Ai făcut treabă bună. Sunt mândru de tine. Te-ai descurcat bine, puştiule.

— Mulţumesc, spuse Shadow.

— Trebuie să te ducem înapoi. Dacă o să stai prea mult în locul ăsta, o s-o iei razna, zise domnul Nancy, şi puse un picior de păianjen, cu păr cafeniu, pe umărul lui Shadow…

…şi, ajungând înapoi în Curtea Drapelelor Celor Şapte State, domnul Nancy tuşi. Ţinea mâna dreaptă pe umărul lui Shadow. Ploaia încetase. Domnul Nancy îşi ţinea mâna stângă lipită de trup, de parcă l-ar fi durut. Shadow îl întrebă

dacă se simţea bine.

— Sunt tare ca unghiile vechi. Chiar mai tare, zise domnul Nancy.

Dar vocea sa nu părea a aparţine unui om fericit, ci unui bătrân copleşit de durere.

În jurul lor erau zeci de oameni, care stăteau în picioare sau aşezaţi pe bănci. Unii dintre ei păreau grav răniţi.

Shadow auzi un zgomot pe cer, un zgomot ce se apropia dinspre sud. Se uită la domnul Nancy şi-l întrebă:

— Elicoptere?

— Nu te sinchisi de ele. Nu mai ai de ce să-ţi faci griji. O să

curăţe mizeria, apoi o să plece.

— Am priceput.

Shadow ar fi vrut să vadă o anumită parte a mizeriei, înainte să fie curăţată. Luă o lanternă de la un individ cu părul cărunt, care arăta ca un prezentator de ştiri ieşit la pensie, apoi începu să caute.