Shadow îşi puse pantofii, se duse la uşă, ieşi pe coridor.
Cineva găsise nişte lumânări, iar sala de recepţie era luminată de o pâlpâire galbenă. Şoferul intră ducând o tavă
de carton şi un sac de hârtie. Bărbatul purta un pardesiu lung, negru şi un chipiu cu cozoroc.
— Îmi pare rău că am întârziat, zise el cu glas răguşit. Am luat acelaşi lucru pentru toată lumea: doi burgeri, o porţie mare de cartofi prăjiţi, Coca-Cola şi plăcintă cu mere. Eu mi-am mâncat porţia în maşină.
Puse mâncarea pe masă şi ieşi. Mirosul de restaurant umplu holul. Shadow luă sacul de hârtie şi scoase din el mâncarea, şerveţelele, pacheţelele de ketchup.
Mâncară în tăcere, în timp ce lumânările pâlpâiau iar ceara ardea sfârâind.
Shadow observă că Town se uita la el. Îşi întoarse scaunul un pic, astfel încât să fie cu spatele la perete. Media îşi mancă burgerul ţinând un şerveţel la buze, pentru ca firimiturile să cadă pe el.
— Grozav! Burgerii ăştia sunt aproape reci, zise puştiul cel gras, care avea încă pe nas ochelarii de soare – lucru pe care Shadow îl considera inutil şi prostesc, având în vedere întunericul din încăpere.
— Îmi cer scuze, zise Town, dar cel mai apropiat McDonald’s e în Nebraska.
Îşi terminară hamburgerii călâi şi cartofii reci. Puştiul cel gras muşcă din plăcinta cu mere, iar umplutura îi sări pe bărbie. În mod neaşteptat, umplutura era încă fierbinte.
— Oh! exclamă el, ştergându-şi bărbia cu mâna, apoi lingându-şi degetele. Chestia asta frige! Plăcintele astea sunt o bombă cu ceas!
Lui Shadow îi venea să-i ardă câteva. Îşi dorea să-l pocnească pe puştiul cel gras de când acesta îşi pusese gorilele să-l bată în limuzină, după înmormântarea Laurei. Îşi exprimă deschis gândurile:
— De ce nu luăm trupul lui Wednesday, ca să plecăm de-
aici?
— La miezul nopţii, răspunseră într-un singur glas puştiul cel gras şi domnul Nancy.
— Lucrurile astea trebuie făcute conform regulilor, spuse Cernobog.
— Mda… zise Shadow. Numai că nu-mi spune nimeni care-s regulile. Tot vorbiţi de regulile alea afurisite, dar eu nu ştiu nici măcar ce joc jucaţi.
— E ca şi cum ai încălca regulile de lansare a unui produs, zise Media. Ştii, e vorba de data când se pot vinde anumite lucruri.
— Cred că toată povestea asta e un rahat, spuse Town.
Dar dacă regulile lor îi fac fericiţi, atunci şi agenţia mea e fericită şi toată lumea e fericită, concluzionă el şi sorbi din Coca-Cola. Îi dăm drumul la miezul nopţii. Luaţi cadavrul şi plecaţi. Noi vă facem la revedere cu mâna, apoi vă vânăm ca pe nişte şobolani.
— Hei, zise puştiul cel gras către Shadow, ţi-am spus să-i zici şefului tău că-i deja istorie. I-ai zis?
— I-am zis. Ştii ce mi-a răspuns? Mi-a spus să-i zic mucosului – dacă o să-l mai văd vreodată – că viitorul de azi e trecutul de mâine.
Wednesday nu-i spusese aşa ceva, dar oamenilor ăstora se părea că le plăceau clişeele. Ochelarii cei negri reflectară
flacăra pâlpâitoare a lumânării către el, asemenea unor pupile. Puştiul cel gras zise:
— Locul ăsta e al naibii de gol. Nu recepţionezi nimic. E în afara oricărei legături radio. Vreau să zic că atunci când faci legăturile prin sârme te întorci în epoca de piatră.
Bău restul de Coca-Cola cu paiul, aruncă paharul pe masă
şi se duse pe coridor.
Shadow luă paharul de pe masă şi îl puse în sacul de hârtie.
— Mă duc să văd centrul Americii, zise el.
Se ridică şi ieşi afară, în noapte. Domnul Nancy îl urmă.
Merseră împreună prin părculeţ, fără să spună nimic până
când ajunseră la monumentul de piatră. Vântul îi lovi cu putere, bătând întâi dintr-o parte, apoi dintr-alta.
— Acum ce-o să facem? întrebă Shadow.
Semiluna atârna palidă pe cerul întunecat.
— Acum trebuie să te întorci în camera ta. Să încui uşa.
Să încerci să dormi. La miezul nopţii ne vor da cadavrul. Iar atunci o să fugim cât putem de repede de-aici. Centrul n-o să
mai fie un loc sigur pentru nimeni.
— Dacă spui tu…
Domnul Nancy trase din trabucul lui subţire.
— N-ar fi trebuit să se întâmple aşa ceva. N-ar fi trebuit să
