Nu avea ce să vadă. Locul era pustiu. Un câmp de luptă

gol.

Nu. Nu chiar pustiu.

Acolo se afla Rock City, care fusese un loc de venerare şi de adorare timp de mii de ani, iar acum, milioanele de turişti care mergeau prin grădini şi traversau Podul Legănat aveau acelaşi efect ca apa care învârtea un milion de roţi de rugăciuni. Într-un asemenea loc, realitatea era subţire. Iar Shadow ştiu unde putea să aibă loc bătălia.

Şi atunci începu să meargă. Îşi aminti cum se simţise în carusel şi încercă să simtă din nou acelaşi lucru.

Îşi aminti cum condusese Winnebago-ul, ocolind precis fiecare obstacol. Încercă să regăsească senzaţia aceea…

Şi atunci, fără niciun efort, se întâmplă.

Parcă trecuse printr-o membrană, parcă ieşise din apă

adâncă la aer. Dintr-un singur pas, trecuse de pe cărarea pentru turişti în…

În ceva real. Era în Culise.

Se afla tot în vârful muntelui, care rămăsese cam la fel.

Dar era mai mult decât un munte. Vârful acela de munte devenise chintesenţa locului, inima lucrurilor. În comparaţie

cu acea culme, muntele Lookout pe care abia îl părăsise semăna cu un decor, cu un model din carton văzut la televizor, adică mai degrabă cu o reprezentare a unui lucru decât cu lucrul în sine.

Acesta era locul cel adevărat.

Pereţii stâncoşi alcătuiau un amfiteatru natural. În jurul lui şi prin el treceau cărări de piatră, care alcătuiau punţi naturale, care treceau peste zidurile de stâncă.

Iar cerul…

Cerul era întunecat. Dar îl lumina – după cum lumina şi lumea de sub el – o dungă albă-verde ce ardea, care era mai strălucitoare decât soarele şi care se întindea nebuneşte peste cer, dintr-un capăt în celălalt, ca o spintecătură albă pe cerul negru.

Shadow îşi dădu seama că era un fulger. Un fulger cuprins într-o clipă ce înţepenise şi care dura veşnic. Lumina pe care-o răspândea era dură şi neiertătoare: spăla feţele şi transforma ochii în găuri negre.

Acela era punctul culminant al furtunii.

Simţea că tiparele se modificau. Lumea cea veche, o lume de mărime infinită şi cu resurse nelimitate, se confrunta cu altceva, cu o reţea de energie, de opinii, de vârtejuri.

Oamenii cred, îşi spuse Shadow. Asta fac oamenii. Cred.

Dar nu vor să-şi asume responsabilitatea credinţelor lor.

Invocă lucruri şi nu au încredere în invocaţii. Oamenii populează bezna cu fantome, cu zei, cu electroni, cu basme.

Oamenii îşi imaginează şi oamenii cred. Şi această credinţă, această credinţă tare ca stânca face să se întâmple totul.

Vârful muntelui era o arenă. Shadow văzu imediat acest lucru. Iar de fiecare parte a arenei erau siluete aranjate în formaţie de luptă.

Erau prea mari. Tot ce se afla în locul acela era prea mare.

În locul acela se găseau zei vechi, zei cu pielea de culoare cafenie, precum ciupercile bătrâne, de culoare roz, precum carnea de pui, de culoare galbenă, precum frunzele de toamnă. Unii erau nebuni şi alţii erau întregi la minte.

Shadow îi recunoscu pe zeii cei vechi. Îi întâlnise deja sau întâlnise alţii ca şi ei. Erau ifriţi şi spiriduşi, uriaşi şi pitici.

Văzu femeia pe care o zărise în dormitorul întunecos din Rhode Island, văzu părul ei verde ca nişte şerpi ce se agitau.

O văzu pe Mama-ji, cea din carusel. Ea avea sânge pe mâini şi un zâmbet pe faţă.

Îi cunoştea pe toţi.

Şi-i recunoscu şi pe cei noi.

Unul părea baron al căilor ferate, într-un costum vechi, cu lanţ de ceas întins pe deasupra vestei. Individul avea înfăţişarea cuiva care apucase zile mai bune. Fruntea lui se contracta.

Mai erau zeii cenuşii ai avioanelor, moştenitorii tuturor viselor despre zborul cu un aparat mai greu decât aerul.

Şi mai erau şi zeii automobilelor, un contingent puternic, cu chipuri serioase, cu sânge pe mănuşile lor negre şi pe dinţii lor cromaţi, care aveau parte de sacrificii umane la o scară nevisată de la azteci încoace. Dar nici ei nu păreau că

se simt în largul lor. Lumea se schimbă.

Alţii aveau figuri fosforescente. Luceau blând, de parcă ar fi existat în propria lor lumină.

Lui Shadow i se făcu milă de toţi.

Vedea că la cei noi exista o oarecare aroganţă. Dar şi oarecare teamă.

Le era teamă că vremea lor va trece, dacă nu ţin pasul cu lumea în schimbare, dacă nu refac, nu reconstruiesc şi nu reconcep lumea conform imaginii lor.

Fiecare tabără o înfrunta pe cealaltă cu bravură. Pentru fiecare tabără, oponenţii erau adevăraţi demoni, erau monştri, erau blestemaţi.

Shadow văzu că avusese loc deja o încăierare. Pe stânci era deja sânge.

Se pregăteau pentru bătălia cea adevărată, pentru războiul cel adevărat. Acum ori niciodată, îşi zise Shadow. Dacă nu acţiona în clipa aceea, în secunda următoare ar fi fost prea târziu.

„În America, totul e veşnic”, şopti o voce în mintea sa. „Anii 1950 au durat o mie de ani. Ai la dispoziţie tot timpul din lume.”

Shadow merse, împleticindu-se, până în centrul arenei.

Simţi privirile ochilor şi ale lucrurilor ce nu erau ochi. Se înnora.

Vocea bizonului rosti: „Te descurci bine”.

Shadow îşi spuse: „Evident. M-am întors din morţi în dimineaţa asta. După aşa ceva, restul nu mai contează”.

— Ştiţi, zise Shadow cu un ton obişnuit, fără să se adreseze cuiva anume, ăsta nu-i un război. Nu s-a intenţionat nicio clipă să fie un război. Iar dacă unii dintre voi cred că-i un război, atunci aceia se înşală.

Auzi mormăituri în ambele tabere. Nu impresionase pe nimeni.