hipioţi şi după droguri? Ei? N-am venit aici ca să ne plimbăm cu autobuzul magic. Am venit să ne pierdem urma.
115 Munţii Catskills – munţi din statul New York.
Bărbatul bărbos descuie uşa autobuzului.
— Dacă o să arunce o privire, o să vadă că nu sunteţi hipioţi, aşa că o să vă spună la revedere. E deghizarea perfectă. Şi a fost singurul lucru pe care l-am putut găsi, având în vedere că n-am fost anunţat din timp.
Cernobog părea dispus să se certe în continuare, însă
domnul Nancy interveni cu blândeţe:
— Elvis, te-ai străduit să ne ajuţi. Îţi suntem recunoscători. Maşina noastră trebuie să fie dusă înapoi la Chicago.
— O s-o lăsăm în Bloomington, zise bărbosul. Lupii o să
aibă grijă de ea, aşa că nu trebuie să vă mai preocupe soarta ei.
Se întoarse apoi către Shadow.
— Condoleanţe. Îţi împărtăşesc durerea. Mult noroc. Dacă
priveghiul îţi va reveni ţie, îmi exprim admiraţia şi simpatia, spuse el, strângând puternic mâna lui Shadow. Să transmiţi toate astea cadavrului, când îl vei vedea. Să-i spui că Alviss, fiul lui Vindalf, îşi va păstra credinţa.
Autobuzul Volkswagen mirosea a paciuli, a tămâie veche şi a tutun pentru ţigări. Pe podea şi pe pereţi fusese lipit un covor roz vechi, decolorat.
— Cine a fost ăsta? întrebă Shadow, în timp ce cobora cu maşina pe rampă, chinuindu-se să schimbe vitezele.
— Exact cine a spus că este. Alviss, fiul lui Vindalf. E
regele piticilor. E cel mai înalt, cel mai puternic, cel mai mare dintre toţi piticii.
— Dar el nu-i pitic! le atrase atenţia Shadow. Are aproape un metru şi optzeci de centimetri!
— Asta înseamnă că între pitici e un adevărat uriaş, spuse Cernobog. E cel mai înalt pitic din America.
— Ce-a fost chestia aia cu priveghiul? întrebă Shadow.
Cei doi bătrâni nu-i răspunseră. Shadow se uită la domnul Nancy, care privea pe fereastră.
— A spus ceva despre priveghi. Aţi auzit şi voi.
Cernobog zise, de pe un loc din spate:
— Nu trebuie să faci asta.
— Ce să fac?
— Să priveghezi. Tipul vorbeşte prea mult. Toţi piticii vorbesc prea mult. N-ai la ce să te gândeşti. Vezi-ţi de treburile tale.
Să conduci maşina către sud era ca şi cum ai fi înaintat în timp. Zăpada se micşora treptat, până când dispăru complet în dimineaţa următoare, când autobuzul ajunse în Kentucky.
Iarna se terminase în Kentucky, primăvara tocmai venea.
Shadow începu să se întrebe dacă nu exista vreo ecuaţie care să explice lucrurile acelea – poate că fiecare şaptezeci şi cinci de kilometri spre sud însemnau un avans de o zi în viitor.
Ar fi vrut să împărtăşească această idee cuiva, însă
domnul Nancy dormea pe scaunul din dreapta şoferului, în timp ce Cernobog sforăia fără încetare în spate.
Timpul i se părea în acel moment o construcţie flexibilă, o iluzie pe care şi-o imagina în timp ce şofa. Se pomeni că era dureros de conştient de prezenţa animalelor: văzu ciorile de pe marginea drumului, ciugulind din hoituri; văzu zborul păsărilor ce se roteau pe cer, în modele ce aproape că aveau un înţeles; văzu pisicile care-l priveau de pe peluzele din faţa caselor sau de pe garduri.
Cernobog strănută şi se trezi.
— Am visat un vis ciudat, zise el. Am visat că sunt Belobog. Lumea şi-a imaginat mereu că suntem doi, un zeu al luminii şi unul al întunericului, dar acum, când suntem amândoi bătrâni, am descoperit că am fost tot timpul numai eu, care le dădea oamenilor daruri şi care-şi lua darurile înapoi…
Rupse filtrul unei ţigări Lucky Strike, o puse pe aceasta între buze şi o aprinse.
Shadow coborî geamul.
— Nu ţi-e teamă că o să te îmbolnăveşti de cancer pulmonar?
— Eu sunt cancerul, zise Cernobog. Nu mă pot speria pe mine însumi.
— Oamenii ca noi nu se îmbolnăvesc de cancer, grăi Nancy. Nu ne pricopsim cu arterioscleroză, cu Parkinson sau cu sifilis. Noi suntem greu de ucis.
— Dar l-au ucis pe Wednesday, zise Shadow.
Apăsă pe frână şi parcă lângă un restaurant unde se lua micul dejun devreme. Când intrară, telefonul public de la intrare începu să sune.
