Se aşternu tăcerea. Atsula aruncă alte frunze în foc, iar fumul îi făcu să lăcrimeze.
Apoi Yanu se duse către capul de mamut, îşi puse pelerina peste umerii săi puternici şi-şi vârî capul în interiorul craniului. Vocea sa răsună:
— Trebuie să călătoriţi, zise Nunyunnini. Trebuie să vă
îndreptaţi către soare. Către locul din care răsare soarele, acolo veţi găsi pământuri noi, unde veţi fi în siguranţă. Va fi o călătorie lungă: luna se va umple şi se va goli, va muri şi va învia de două ori şi veţi întâlni vânători de sclavi şi fiare, dar eu vă voi conduce şi veţi fi în siguranţă dacă veţi merge către soare-răsare.
Atsula scuipă pe pământ şi zise:
— Nu!
Simţi că zeul se uită la ea şi zise din nou:
— Nu! Eşti un zeu rău dacă ne ceri aşa ceva. O să murim.
O să murim cu toţii şi cine o să te mai care în locuri înalte, cine o să-ţi ridice cortul şi o să-ţi ungă fildeşii cu grăsime?
Zeul nu zise nimic. Atsula şi Yanu schimbară locurile.
Figura lui Atsula se ivi printre oasele îngălbenite ale mamutului.
— Atsula nu are credinţă, zise Nunyunnini cu glasul Atsulei. Atsula va trebui să moară înainte ca voi să intraţi în ţara cea nouă, pentru ca voi să puteţi trăi. Aveţi încredere în mine: există pământuri în răsărit unde nu-s oameni.
Pământul acela va fi pământul vostru şi al copiilor voştri şi al copiilor copiilor voştri, pentru şapte generaţii şi de şapte ori şapte generaţii. Dacă n-ar fi fost lipsa de credinţă a Atsulei, laţi fi stăpânit veşnic. Mâine-dimineaţă strângeţi-vă corturile şi avutul şi porniţi către soare-răsare.
Iar Gugwei, Yanu şi Kalanu îşi plecară capetele şi recunoscură puterea şi înţelepciunea lui Nunyunnini.
Luna crescu şi scăzu, crescu şi scăzu încă o dată. Oamenii tribului mergeau către est, către soare-răsare, luptând împotriva vântului îngheţat care le amorţea pielea.
Nunyunnini îşi ţinu promisiunea: în timpul călătoriei nu pierdură niciun membru al tribului, cu excepţia unei femei însărcinate, dar femeile însărcinate aparţin lunii, nu lui Nunyunnini.
Trecură peste puntea de pământ.
Kalanu îi părăsise de când apăruse prima geană de lumină, ca să cerceteze drumul. Acum cerul era întunecat, iar Kalanu nu se întorsese încă, dar noaptea era plină de lumini, de luciri şi de licăriri, care se vânturau, pulsau şi colindau, albe, verzi, violete sau roşii. Atsula şi oamenii ei mai văzuseră Luminile Nordului, dar întotdeauna le fusese frică de aceste lumini, iar acum arătau cum nu le mai văzuseră vreodată.
Kalanu se reîntoarse, în timp ce luminile de pe cer se strângeau şi se desfăceau.
— Uneori simt că, dacă-mi întind braţele, aş putea să cad în cer, îi zise ea Atsulei.
— Asta pentru că eşti cercetaş, zise Atsula, preoteasa.
Când o să mori ai să cazi în cer şi ai să devii o stea, ca să ne conduci aşa cum ne-ai condus şi în viaţă.
— În est sunt culmi de gheaţă, culmi înalte, zise Kalanu, care-şi purta părul negru ca pana corbului lung, aşa cum şi-l purtau bărbaţii. Putem să ne urcăm pe ele, dar va dura multe zile.
— Trebuie să ne conduci în siguranţă, zise Atsula. Eu va trebui să mor la picioarele culmilor, iar prin acest sacrificiu voi veţi lua în stăpânire noile pământuri.
Către vest, de unde veniseră şi unde soarele apusese cu câteva ceasuri în urmă, se văzu o fulgerare de lumină
galbenă bolnăvicioasă, mai luminoasă chiar decât fulgerele, mai luminoasă chiar decât lumina zilei. O vâlvătaie de strălucire pură, care-i făcu pe oamenii aflaţi pe puntea de pământ să-şi acopere ochii, să scuipe şi să exclame. Copiii începură să plângă.
— Acesta este prăpădul despre care ne-a avertizat Nunyunnini, zise Gugwei cel bătrân. Cu siguranţă că-i un zeu înţelept şi puternic.
— E cel mai bun dintre zei, zise Kalanu. În noua noastră
ţară îl vom ridica pe un loc înalt, îi vom lustrui fildeşii şi ţeasta cu untură de peşte şi cu grăsime de animale şi vom spune copiilor noştri şi copiilor copiilor noştri, până la a şaptea generaţie de copii ai copiilor, că Nunyunnini este cel mai puternic dintre zei şi că nu va fi niciodată uitat.
— Zeii sunt mari, zise Atsula încet, ca şi cum le-ar fi împărtăşit un mare secret. Dar sufletul este mai mare.
Pentru că din sufletul nostru au ieşit zeii şi în sufletele noastre se vor întoarce…
Şi nu se ştie cât ar mai fi continuat cu asemenea blasfemii, dacă n-ar fi fost întreruptă într-un fel care nu permitea nicio contrazicere.
Bubuitul care izbucni dinspre vest era atât de puternic, încât oamenilor le sângerară urechile şi nu mai auziră nimic pentru un timp, însă rămăseseră în viaţă şi ştiau că sunt mai norocoşi decât cei care se aflau mai la vest de ei.
— Asta-i bine, zise Atsula, dar nu-şi auzi cuvintele în minte.
Atsula muri la poalele culmilor, când soarele primăverii se afla la zenit. Nu trăise să vadă Lumea Nouă, iar tribul pătrunse pe pământurile acelea fără femeia cea sfântă.
Se căţărară pe culmi, apoi merseră spre sud şi spre vest, până când găsiră o vale cu apă proaspătă şi râuri pline cu peşti argintii şi cerbi care nu mai văzuseră niciodată oameni
şi care erau atât de blânzi încât trebuia să scuipi şi să-ţi ceri iertare de la spiritele lor înainte de a-i ucide.
Dalani născu trei băieţi, şi unii ziceau despre Kalanu că
reuşise vraja care-i permitea să fie bărbat cu mireasa ei; alţii ziceau că bătrânul Gugwei nu era prea bătrân ca să ţină
tovărăşie unei mirese tinere atunci când soţul ei era plecat.
