— Adevăratul rahat va ieşi la iveală în mai puţin de-o oră, zise domnul Nancy, care semăna tot mai mult cu el însuşi.
Atunci când indivizii vor veni să te ia. O să parcăm undeva, înainte să ajungem pe Autostrada 53, ca să scoţi zdrenţele alea de pe tine şi să-ţi îmbraci hainele tale.
Cernobog îi întinse cheile pentru cătuşe şi-i zâmbi.
— Îmi place mustaţa, zise Shadow. Îţi stă bine cu ea.
Cernobog şi-o mângâie cu un deget îngălbenit.
— Mulţumesc.
— Wednesday a murit cu adevărat? întrebă Shadow. Sau e doar un truc?
Îşi dădu seama că sperase să fie aşa, oricât de nebunească
păruse speranţa aceea. Dar expresia de pe figura lui Nancy îi spuse tot ce trebuia să ştie, iar speranţa dispăru.
Venirea în America ANUL 14 000 î.H.
Era frig şi întuneric atunci când viziunea veni la ea, pentru că în Nordul îndepărtat lumina zilei era un răstimp cenuşiu în mijlocul zilei care venea, pleca şi venea din nou: era un interludiu între întunecimi.
Nu alcătuiau un trib mare, după socotelile din vremea aceea – erau nomazi din Câmpiile Nordice. Aveau un zeu, alcătuit din craniul unui mamut şi dintr-o bucată de piele de mamut, din care croiseră o pelerină grosolană. Nunyunnini, aşa îl numeau. Când nu călătoreau, zeul stătea pe un suport din lemn, înalt cât un stat de om.
Ea era femeia sfântă a tribului, păstrătoarea secretelor acestuia. Se numea Atsula, „Vulpea”. Atsula mergea înaintea celor doi bărbaţi din trib care cărau zeul pe nişte pari lungi, acoperit cu blană de urs, ca să nu fie văzut de ochii profanilor şi ca să nu fie văzut în momentul în care nu era sacru.
Colindau prin tundră cu corturile lor. Cel mai bun dintre corturi era făcut din piele de karibu şi era cortul cel sfânt, iar în acesta stăteau acum patru oameni: Atsula, preoteasa, Gugwei, bătrânul tribului, Yanu, conducătorul în luptă şi Kalanu, cercetaşul. Ea îi chemase acolo, în ziua următoare celei în care avusese viziunea.
Atsula presărase nişte licheni pe foc, apoi aruncase frunze uscate cu mâna ei stângă, veştejită. Toate acestea scoseseră
fum, un fum cenuşiu ce ustura ochii şi avea un miros puternic şi ciudat. Apoi luase o cupă de lemn de pe platforma de lemn şi i-o dăduse lui Gugwei. Cupa era plină pe jumătate cu un lichid de un galben-închis.
Atsula găsise ciupercile pungh – fiecare cu câte şapte pete, doar o adevărată femeie sfântă putea să găsească o ciupercă
având şapte pete – şi le culesese pe când luna apunea, apoi le uscase pe un fir făcut din cartilaje de căprioară.
Cu o zi în urmă, înainte de a se culca, mâncase cele trei pălării de ciupercă uscate. Visul ei fusese confuz şi plin de lucruri înspăimântătoare, de lumini strălucitoare ce se mişcau iute, de munţi stâncoşi plini de lumini ce se îndreptau în sus, ca nişte ţurţuri de gheaţă. Se trezise noaptea, transpirată, simţind nevoia să urineze. Se ghemuise deasupra cupei de lemn şi o umpluse cu urina ei. Apoi pusese cupa afară din cort, în zăpadă, şi se culcase din nou.
Când se trezise, scosese bucăţile de gheaţă din cupa de lemn, lăsând în ea un lichid de culoare mai închisă, mai concentrat.
Era lichidul pe care i-l dădu mai întâi lui Gugwei, apoi lui Yanu şi lui Kalanu. Fiecare dintre ei luă o înghiţitură
zdravănă, apoi Atsula bău ultima. Înghiţi, apoi turnă ce mai rămăsese pe pământ, în faţa zeului lor, ca un prinos adus lui Nunyunnini.
Stăteau aşezaţi în cortul plin de fum, aşteptând să le vorbească zeul. Afară, în beznă, vântul ofta şi se văita.
Kalanu, cercetaşul, era o femeie care se îmbrăca şi mergea ca un bărbat. O luase de nevastă pe Dalani, o fecioară de paisprezece ani. Kalanu clipi, apoi se ridică şi se duse spre ţeasta de mamut. Îşi trase pelerina din piele de mamut peste ea, apoi se ridică astfel încât capul ei să ajungă în ţeasta de mamut.
— E un rău în locurile astea, spuse Nunyunnini cu glasul lui Kalanu. Un asemenea rău încât, dacă veţi rămâne aici, în ţara mamelor voastre şi a mamelor mamelor voastre, veţi pieri cu toţii.
Cei trei care ascultau începură să mormăie.
— Sunt vânătorii de sclavi? Sau lupii cei mari? întrebă
Gugwei, care avea părul lung, alb şi a cărui faţă era plină de riduri precum scoarţa cenuşie a unui copac uscat.
— Nu-s vânătorii de sclavi, spuse Nunyunnini. Nu-s nici lupii cei mari.
— E foametea? Vine foametea? întrebă Gugwei.
Nunyunnini rămase tăcut. Kalanu ieşi din craniu şi aşteptă împreună cu ceilalţi.
Gugwei îşi puse pelerina din piele de mamut şi-şi vârî
capul în ţeasta de mamut.
— Nu-i o foamete aşa cum o ştiţi voi, zise Nunyunnini prin gura lui Gugwei, deşi va veni o foamete.
— Şi ce dacă? întrebă Yanu. Nu mi-e frică. Ne vom împotrivi. Avem lănci şi ştim să dăm cu pietre. Dacă o sută
de războinici puternici vor veni împotriva noastră, noi îi vom învinge. Îi vom împinge în mlaştini şi le vom despica ţestele cu topoarele noastre de cremene.
— Nu-i un lucru omenesc, răspunse Nunyunnini cu glasul bătrânesc al lui Gugwei. Va veni din cer şi lăncile şi pietrele voastre nu vă vor fi de folos.
— Cum ne putem apăra? întrebă Atsula. Am văzut flăcări pe cer. Am auzit zgomot mai mare decât zece tunete. Am văzut păduri turtindu-se şi râuri fierbând…
— Ai… spuse Nunyunnini, dar nu mai spuse nimic apoi.
Gugwei ieşi din craniu, mergând împleticit, pentru că era bătrân iar încheieturile i se umflaseră.
