Îi povesti că lucra într-o agenţie de turism. Se despărţise de soţul ei. Nu-şi închipuia că o să se împace şi recunoştea că fusese vina ei.

— Nu pot să cred aşa ceva.

— E adevărat, zise ea, şi oftă. Mack, nu mai sunt femeia cu care s-a însurat el…

Nu-i nimic, îi zise domnul Town, oamenii se schimbă şi, înainte să-şi dea seama că-i povestea tot ce putea să-i povestească despre viaţa sa, se pomeni că-i spunea despre Woody şi Stoner, despre faptul că ei trei fuseseră precum cei trei muşchetari, iar doi dintre ei fuseseră ucişi, ai putea să

crezi că munca pentru guvern te face să te obişnuieşti cu asemenea lucruri, dar nu te obişnuieşti niciodată…

Atunci Laura întinse mâna – era rece, chiar dacă Town pornise instalaţia de încălzire din maşină – şi-i strânse puternic mâna bărbatului.

Prânziră în Knoxville, unde avură parte de-o mâncare japoneză proastă, în timp ce furtuna se abătea asupra oraşului, dar lui Town nu-i păsa nici de asta, nici de faptul că fuseseră serviţi după ce aşteptaseră mult timp, nici că

supa miso era rece, nici că sushi era cald.

Îi plăcea faptul că Laura era cu el, că avea o aventură cu el.

— Ei bine, îi mărturisi Laura, nu suportam ideea că mă

mucegăiam. Putrezeam, pur şi simplu, în locul ăla. Aşa că

am plecat, fără maşină şi fără cărţi de credit. M-am bizuit doar pe amabilitatea străinilor.

— Nu ţi-a fost teamă? întrebă Town. Puteai să dai greş, puteai să fii jefuită, puteai să flămânzeşti…

Laura clătină din cap, apoi zise, zâmbind cu timiditate:

— Dar te-am întâlnit pe tine…

Iar el nu ştiu ce să mai zică.

După ce mâncară, fugiră prin furtună până la maşină, ţinând deasupra capetelor ziare în limba japoneză. Râdeau ca nişte copii de şcoală în timp ce alergau prin ploaie. După ce

se urcară în maşină, Town întrebă:

— Până unde pot să te duc?

— Mack, o să merg până unde mergi şi tu, răspunse ea, timidă.

Bărbatul era încântat că nu folosise tactica „Marele Mack”.

Domnul Town îşi dăduse seama că femeia aceea nu era o tipă

pe care o agăţi într-un bar, pentru o noapte. Probabil că ar fi avut nevoie de cincizeci de ani ca s-o găsească, dar o găsise în sfârşit, ea era cea pe care o căutase, ea, femeia aceea sălbatică, magică…

Asta însemna dragoste.

— Ştii… zise el, în timp ce se apropiau de Chattanooga, iar ştergătoarele împrăştiau stropii de ploaie pe parbriz, înceţoşând cenuşiul oraşului. Ce-ai zice dacă ţi-aş lua o cameră la motel pentru noaptea asta? O să plătesc eu. Şi după ce o să-mi livrez marfa, am putea… am putea să facem baie împreună, pentru început. Ca să te încălzeşti.

— Mi se pare o idee minunată, zise Laura. Ce trebuie să

livrezi?

— Băţul, zise el, chicotind. Cel de pe bancheta din spate.

— Bine, zise ea, imitându-l. Atunci nu-mi spune, domnule misterios.

Atunci el îi zise că ar fi mai bine să-l aştepte în maşină, în parcarea din Rock City, cât timp livra marfa. După aceea merse mai departe, de-a lungul muntelui Lookout, prin ploaia continuă, fără să depăşească patruzeci şi cinci de kilometri pe oră, cu farurile aprinse. Apoi conduse maşina până în parcare şi acolo opri motorul.

— Mack, înainte să cobori din maşină, nu vrei să mă

îmbrăţişezi? îl întrebă Laura, zâmbind.

— Sigur că da, zise domnul Town, şi o luă în braţe, iar ea se lipi de el, în timp ce ploaia bătea toba pe acoperişul Fordului Explorer.

Bărbatul simţea mirosul părului femeii. Sub aroma parfumului sesiză o uşoară duhoare neplăcută. Aşa se întâmplă când călătoreşti. Baia, îşi zise el, le va fi de folos amândurora. Se întrebă dacă putea să găsească în Chattanooga sărurile de baie cu lavandă, care-i plăceau atât

de mult primei sale soţii. Laura îşi lipi capul de umărul lui şi-l mângâie uşor pe ceafă.

— Mack… mă întrebam… chiar vrei să ştii ce s-a întâmplat cu prietenii tăi? Cu Woody şi Stone. Vrei să ştii?

— Da, răspunse el, îndreptându-şi buzele spre buzele ei, pentru primul lor sărut. Sigur că vreau.

Iar ea îi arătă ce se întâmplase.

Shadow mergea pe pajişte, în cerc, în jurul trunchiului copacului, mărind treptat cercul. Uneori se oprea şi lua ceva de jos: o floare, o frunză, o pietricică, o crenguţă, un fir de iarbă. Apoi examina obiectul cu atenţie, de parcă s-ar fi concentrat pe deplin asupra crengimii crengii sau asupra frunzimii frunzei.

Văzându-l, Easter se trezi că-şi aminteşte de privirea unui copil mic, care învaţă să se uite atent la ceva.

Femeia nu îndrăznea să-i vorbească. În clipa aceea ar fi fost un sacrilegiu. Se mulţumea să-l privească, în ciuda oboselii, şi să se minuneze.

La vreo şapte metri de baza copacului, Shadow găsi o pungă de pânză, pe jumătate acoperită de iarba pajiştei.

Shadow o ridică, îi dezlegă nodul şi-i lărgi baierele.

Din ea scoase nişte haine. Hainele lui. Erau vechi, dar puteau fi folosite. Îşi învârti pantofii în mâini, pipăi pânza cămăşii, lâna puloverului, se uită la hainele acelea de parcă

le privea de dincolo de un milion de ani.

Apoi se îmbrăcă.

Îşi vârî mâinile în buzunare, apoi păru uimit şi scoase o mână afară, ţinând ceva ce îi păru lui Easter a fi o pietricică

albă cu pete cenuşii.

— Nicio monedă, zise Shadow.

Era primul lucru pe care-l spusese după ce tăcuse mai multe ore.