Oricum, după moartea lui Gugwei, Dalani n-a mai avut alţi copii.
Şi veni vremea gheţurilor şi trecu vremea gheţurilor, iar oamenii se împrăştiară de-a lungul ţării şi alcătuiră triburi noi şi-şi aleseră totemuri noi: corbi, vulpi, pume şi bizoni –
fiecare animal fiind propriu unui trib, fiecare animal fiind un zeu.
Mamuţii de pe pământurile cele noi erau mai mari, mai lenţi şi mai nătângi decât cei de pe câmpiile siberiene, iar ciupercile pungh cu şapte pete nu se găseau pe aceste pământuri, iar Nunyunnini nu mai vorbi tribului.
Iar în zilele nepoţilor lui Dalani şi ai nepoţilor lui Kalanu, o ceată de războinici, membri ai unui trib mare şi prosper, care se întorcea din Nord, dintr-o expediţie de capturat sclavi, îndreptându-se către casele lor din Sud, descoperi valea primilor oameni. Uciseră majoritatea bărbaţilor şi luară în captivitate femeile şi mulţi dintre copii.
Unul dintre copii, sperând să i se acorde clemenţă, îi conduse pe războinici într-o peşteră din munte, unde aceştia găsiră un craniu de mamut, resturile unei pelerine din piele de mamut, o cupă de lemn şi capul mumificat al oracolului Atsula.
În timp ce o parte dintre războinicii noului trib erau de părere să ia obiectele sacre cu ei, furând zeii primului popor şi obţinând astfel puterea acestora, alţii i-au sfătuit să nu facă aşa ceva, spunând că asta va aduce ghinion şi va provoca dispreţul propriilor lor zei (pentru că ei făceau parte dintr-un trib al corbilor, iar corbii sunt zei geloşi).
Aşa că războinicii aruncară obiectele pe coasta muntelui, într-o râpă adâncă. Apoi îi luară pe supravieţuitorii primului popor cu ei, în lunga călătorie spre sud. Iar triburile corbilor şi triburile vulpilor crescură tot mai puternice. Curând,
Nunyunnini fu complet uitat.
PARTEA A TREIA
Momentul furtunii CAPITOLUL PAISPREZECE
Oamenii-s în beznă, nu ştiu ce să facă,
Aveam un felinar, se stinge şi el parcă;
Încet îmi întind mâna, sper să fii lângă mine, Aş vrea doar să fiu în întuneric cu tine.
GREG BROWN, „ÎN ÎNTUNERIC CU TINE”
Schimbară maşinile la ora cinci dimineaţa, în Minneapolis, în parcarea aeroportului. Urcară până la etajul superior, acolo unde clădirea parcării se deschidea către cer.
Shadow luă uniforma portocalie, cătuşele şi lanţul, le puse în punga de hârtie în care se aflaseră pentru scurt timp bunurile sale personale, apoi aruncă punga într-un tomberon. Aşteptau de zece minute, când un tânăr solid, cu pieptul masiv, ieşi pe uşa aeroportului şi veni către ei. Mânca dintr-un pachet de cartofi prăjiţi, cumpărat de la Burger King. Shadow îl recunoscu imediat: stătuse pe bancheta din spate a maşinii, atunci când plecaseră din Casa de pe Stâncă, şi fredonase atât de puternic, încât automobilul începuse să vibreze. Acum avea o bărbiţă în care apăruseră
fire albe. Îl făcea să pară mai bătrân.
Bărbatul îşi şterse pe blugi grăsimea de pe mâini, apoi îşi întinse mâna uriaşă către Shadow.
— Am aflat de moartea Tatălui Tuturor, zise el. O să
plătească pentru asta, şi o să plătească scump.
— Wednesday era tatăl tău? întrebă Shadow.
— Era Tatăl Tuturor, zise bărbatul, cu un nod în gât. Să le spuneţi celorlalţi că, atunci când veţi avea nevoie, oamenii mei vor fi aici.
Cernobog scuipă pe noroiul îngheţat un fir de tutun ce-i rămăsese între dinţi.
— Şi câţi sunteţi? Zece? Douăzeci?
Barba bărbatului solid se zburli:
— Zece dintre noi nu fac cât o sută dintr-ai lor? Cine poate înfrunta unul dintre oamenii mei într-o bătălie? Dar suntem mai mulţi, pe la marginea oraşelor. Suntem câţiva prin munţii Catskills115, alţii prin trupele de circ din Florida, îşi ţin securile ascuţite. O să vină de îndată ce o să-i chem.
— Aşa să faci, Elvis, zise domnul Nancy.
Shadow avea impresia că spusese „Elvis”. Nancy schimbase uniforma de ajutor de şerif cu o haină groasă, cafenie, pantaloni de catifea reiată şi pantofi cafenii.
— Cheamă-i. Asta-şi dorise ticălosul cel bătrân.
— L-au trădat. L-au ucis. Am râs de Wednesday, dar am greşit. Niciunul dintre noi nu mai e în siguranţă, zise bărbatul care se numea poate Elvis. Poţi să te bazezi pe noi, i se adresă el apoi lui Shadow, bătându-l uşor pe spate.
Shadow aproape că fu aruncat pe jos. Era ca şi cum l-ar fi bătut uşor pe spate o ghiulea rătăcită.
Cernobog se uita prin parcare. Întrebă:
— Scuzaţi-mi întrebarea, dar care-i noul nostru vehicul?
— Acesta, îi arătă bărbatul cu piept masiv.
— Ăsta? pufni Cernobog.
Era un autobuz Volkswagen 1970. Pe geamul din spate avea lipit un abţibild în formă de curcubeu.
— E un vehicul bun. Şi-i ultimul lucru pe care s-ar aştepta să-l conduceţi.
Cernobog dădu ocol maşinii. Apoi începu să tuşească, o tuse lungă, de bătrân, tuşea de la cinci dimineaţa a fumătorului. Îşi drese glasul, scuipă, duse mâna la piept şi îl masă, îndepărtând durerea.
— Da. E ultima maşină pe care ar bănui-o. Şi ce-o să se întâmple când o să ne oprească poliţia, scotocind după
