— Ba da, zise ea, dar femeile acelea de la fermă mi-au dat apă din fântâna lor.

— Din fântâna lui Urd? Nu cred!

Laura îi făcu semn spre ea. Avea pielea albă şi cearcăne sub ochi, dar se vedea că-i întreagă. Dacă era un cadavru care umbla, atunci abia murise.

— N-o să dureze mult, zise domnul World. Nomele ţi-au dat un pic din trecut. Dar o să se dizolve curând în prezent, iar ochii tăi frumoşi şi albaştri vor cădea din orbite, obrajii cei frumoşi vor putrezi şi nu vor mai fi la fel de frumoşi. Apropo, băţul acela este al meu. Vrei să mi-l dai?

Bărbatul scoase un pachet de Lucky Strike, alese o ţigară

şi o aprinse cu o brichetă ieftină, neagră.

— Îmi dai şi mie una? îl rugă Laura.

— Bineînţeles. Îţi dau o ţigară dacă-mi dai băţul.

— Dacă-l vrei, înseamnă că preţuieşte mai mult de-o ţigară.

Bărbatul nu zise nimic.

— Vreau răspunsuri. Vreau să ştiu, zise Laura.

Domnul World aprinse o ţigară şi i-o întinse. Laura o luă şi trase din ea. Apoi clipi.

— Aproape că-i simt gustul, zise ea. Cred că-l simt, exclamă ea, şi zâmbi. Îmm… Nicotină!

— Da. De ce te-ai dus la femeile din clădirea fermei?

— Aşa mi-a spus Shadow. Mi-a zis să le cer apă.

— Mă întreb dacă ştia ce-o să se întâmple. Probabil că nu ştia. Dar există ceva bun în faptul că a murit în copac. Acum ştiu în orice clipă unde se află. E scos din circulaţie.

— L-ai înşelat pe soţul meu, zise Laura. L-ai înşelat tot timpul. Ştii că avea un suflet bun?

— Da, zise domnul World. Ştiu. După ce toată povestea asta o să se termine, o să ascut un băţ de vâsc şi o să mă

duc la frasinul unde atârnă soţul tău, ca să i-l înfig în ochi.

Acum, te rog să-mi dai băţul.

— De ce-ţi trebuie?

— E un suvenir, care să-mi amintească de toată aiureala asta, îi răspunse domnul World. Nu-ţi face griji, nu-i vâsc.

Simbolizează o lance, iar în lumea asta jalnică, simbolul este însuşi lucrul.

Zgomotul de afară deveni mai puternic.

— De ce parte eşti? îl întrebă Laura.

— Nu-i vorba de o tabără anume, îi răspunse el. Dar, dacă

tot m-ai întrebat, eu fac parte întotdeauna din tabăra învingătoare.

Laura dădu din cap, dar nu-i dădu băţul.

Se îndepărtă de bărbat şi se uită pe uşa peşterii. Departe, în stâncă, vedea ceva care lucea şi care pulsa, care se înfăşură în jurul unui bărbat slab, cu figură mov, în timp ce acesta se apăra şi lovea cu un băţ având o placă de plastic în vârf, ca acelea pe care oamenii le folosesc ca să curăţe parbrizele maşinilor ce aşteaptă la semafor. Apoi se auzi un ţipăt, iar cei doi dispărură.

— Bine. O să-ţi dau băţul, spuse Laura.

Domnul World se afla în spatele ei.

— Bravo, zise el, cu un glas plin de superioritate şi foarte masculin.

Laura se înfioră şi aşteptă în uşa din stâncă, până-i simţi răsuflarea în ureche. Trebuia să aştepte ca bărbatul să

ajungă suficient de aproape. Îşi dăduse seama şi singură că

era nevoie de asta.

Călătoria fusese mai mult decât plăcută. Fusese uluitoare.

Trecuseră prin furtună ca nişte săgeţi alcătuite din fulgere, sărind din nor în nor, gonind ca bubuitul unui tunet, ca năvala unui uragan. Fusese o călătorie incredibilă, nemaipomenită. Nu simţise niciun pic de frică, ci doar puterea furtunii – ce nu putea fi oprită – şi bucuria zborului.

Shadow îşi înfipsese degetele în penele păsării tunetului, simţind în degete descărcarea electricităţii statice. În jurul mâinilor sale se înfăşurau scântei albastre, ca nişte şerpi subţiri. Iar ploaia îi spăla faţa.

— Aşa-i cel mai bine, strigă el, mai tare decât zgomotul furtunii.

Ca şi cum i-ar fi înţeles vorbele, pasărea începu să se ridice mai sus, cu fiecare bătaie din aripi provocând bubuituri de tunet. Şi pasărea se năpustea, plonja şi urca din greu prin norii negri.

— În visul meu te vânam, zise Shadow, iar vorbele îi fură

luate de vânt. În visul meu trebuia să mă întorc cu o pană

de-a ta.

„Da.” Cuvântul era ca un pârâit în radioul minţii sale. „Au venit la noi după pene, ca să arate că erau bărbaţi. Şi au venit la noi ca să taie pietrele din capetele noastre, ca să

dăruiască morţilor lor vieţile noastre.”

Atunci o imagine îi umplu mintea – imaginea unei păsări a tunetului, despre care Shadow presupuse că era o femelă, pentru că avea penele cafenii, nu negre, zăcând moartă pe panta muntelui. Lângă ea se afla o femeie, care despică

ţeasta păsării cu o aşchie de cremene, apoi scotoci prin bucăţile umede de os şi de creier până când găsi o piatră

netedă, de culoarea granatului, în adâncul căreia pâlpâiau

flăcări de opal. „Pietrele vulturului”, îşi zise Shadow. Femeia voia să ducă piatra fiului său, care murise cu trei nopţi în urmă. Avea să o pună pe pieptul lui. Iar la următorul răsărit de soare, băiatul avea să fie viu şi vesel, iar piatra preţioasă

avea să fie cenuşie, înceţoşată şi moartă ca şi pasărea de la care fusese furată.