— A fost înmormântată joi, spuse el, alegându-şi cuvintele cu grijă. A fost ucisă într-un accident de maşină.

— Iisuse! Îmi pare rău…

— Şi mie.

Urmă o tăcere incomodă.

— Sora mea vitregă şi-a pierdut copilul – nepotul meu – la sfârşitul anului trecut. A fost greu.

— Da. Aşa e. Din ce cauză a murit?

Sam sorbi din cafea şi zise:

— Nu ştim. Nici măcar nu ştim dacă-i mort. A dispărut.

Avea doar treisprezece ani. Era în mijlocul iernii trecute. Sora mea a fost distrusă.

— Nu s-a găsit niciun indiciu?

Îşi dădu seama că vorbea ca un poliţist din serialele de televiziune şi încercă altfel.

— Poliţia a bănuit pe cineva?

Fraza sunase mai rău decât prima.

— L-a bănuit pe cumnatul meu, pe tatăl copilului, băiatul fiind în îngrijirea surorii mele. Iar individul era suficient de tâmpit ca să încerce să-şi fure fiul. Poate că a făcut-o. Dar era vorba de un oraş mic, din pădurile nordice. Un orăşel dulce, drăguţ, frumuşel, în care nimeni nu-şi încuie uşile.

Fata oftă şi clătină din cap. Îşi ţinea cana de cafea cu amândouă mâinile. Apoi se uită la el şi schimbă subiectul:

— De unde ştiţi că torn statui în bronz?

— Am ghicit. Am vrut să spun ceva, orice.

— Sunteţi sigur că nu aveţi sânge indian?

— Din câte ştiu eu, nu. Dar e posibil. Nu ştiu prea multe despre tatăl meu. Presupun că mama mi-ar fi spus, dacă ar fi fost amerindian. Aşa sper.

Sam îşi strâmbă gura din nou. După care mâncă o parte din plăcinta cu cremă de ciocolată, care era cam cât jumătate din capul ei. Apoi împinse farfuria către Shadow.

— Vreţi?

— Sigur, îi răspunse el, zâmbind, şi termină plăcinta.

Chelneriţa îi întinse nota, iar Shadow plăti.

— Mulţumesc, îi spuse Sam.

Se făcuse mai frig. Motorul tuşi de vreo două ori înainte să

pornească. Shadow intră din nou pe şosea, apoi o luă spre sud.

— Ai citit ceva de un tip numit Herodot? întrebă el.

— Doamne! Ce-aţi zis?

— Herodot. Ai citit Istoriile?

— Ştiţi… zise fata, visătoare. Nu pricep. Nu înţeleg cum vorbiţi, nici cuvintele pe care le folosiţi, nimic. La un moment dat sunteţi un individ înalt şi prost, iar în clipa următoare ghiciţi ce gândesc, iar după aceea îmi vorbiţi despre Herodot.

Nu, nu l-am citit pe Herodot. Am auzit despre el. Poate în

vreo emisiune la radio. Nu-i cel căruia i se spune „părintele minciunilor”?

— Credeam că ăsta-i diavolul.

— Mda, şi el. Dar în emisiunea aceea se zicea că Herodot a spus că există furnici uriaşe şi grifoni, care păzesc minele de aur, şi alte chestii de felul ăsta.

— Nu cred. A scris ce i s-a povestit. A scris istorii. Şi majoritatea sunt foarte bune. Dă o mulţime de amănunte ciudate – de exemplu, că în Egipt, atunci când murea o fată

sau o femeie deosebit de frumoasă, nu era dusă la îmbălsămat decât după trei zile. Îi lăsau mai întâi trupul să

se degradeze din cauza căldurii.

— De ce? Stai! Cred că ştiu de ce. Oh, ce dezgustător!

— Apoi descrie o mulţime de bătălii şi tot felul de lucruri obişnuite. Şi vorbeşte despre zei. Un tip s-a dus în goană să

anunţe rezultatul unei bătălii şi a alergat, a tot alergat, până

l-a văzut pe Pan înconjurat de-o lumină. Iar Pan i-a zis:

„Spune-le să-mi construiască un templu aici”. Omul a spus că a înţeles şi a fugit mai departe. A anunţat cum s-a terminat lupta şi după aceea a zis: „Oh, apropo, Pan vrea să-i construiţi un templu”. Ştii, e o chestie prozaică.

— Deci există poveşti cu zei în cartea lui. Ce vreţi să-mi spuneţi? Că individul acela avusese halucinaţii?

— Nu, răspunse Shadow. Nu asta am vrut să spun.

Fata îşi muşcă un colţ de unghie şi zise:

— Am citit o carte despre creier. O avea colega mea de cameră şi tot vorbea despre ea. Se pare că în urmă cu vreo cinci mii de ani lobii creierului s-au unit, iar înainte de asta oamenii credeau că aud vocea unui zeu care îi sfătuia ce să

facă, atunci când lobul drept al creierului spunea ceva. Era doar o chestie a creierului.

— Îmi place mai mult teoria mea, spuse Shadow.

— Şi care-i teoria dumneavoastră?

— Că pe atunci oamenii se întâlneau din când în când cu zeii.